România exotică - Shlichuto Shel Hamemune Al Mashabei Enosh / Misiunea directorului de Resurse Umane

În coproducţia israeliano-germano-franco-română Shlichuto Shel Hamemune Al Mashabei Enosh / Misiunea directorului de Resurse Umane, România e reprezentată aşa cum erau reprezentate la Hollywood, pînă nu demult, părţi bune din Africa şi din Asia (de fapt, încă mai sînt, deşi cu mai mult bun-simţ): ca o lume sălbatică şi înapoiată, dar parcă mai curată la suflet decît cea civilizată, o lume în care un străin civilizat, deci corupt de viaţa modernă (devenit egoist, indiferent etc.), poate trăi experienţa unei regenerări spirituale, la capătul unui itinerar (cum altfel decît) inţiatic. Misiunea... e cel de-al treilea itinerar de genul ăsta, prezentat în cinematografele noastre în ultimele trei luni (după cel care consumă ultima jumătate de oră din filmul italian Mar Nero şi după cel din coproducţia franco-română Europolis), şi poate cel mai puţin autentic din toate trei: exotism ordinar, netulburat de niciun scrupul jurnalistic, etnologic sau geografic. (Traseul parcurs de vizitatorul israelian, de la Bucureşti pînă în satul izolat pe care-l caută, e riguros imposibil: o ia pe la munte, ajunge la Călăraşi, de unde, după o traversare cu bacul, ajunge iar la munte...) Producătorul român, Tudor Giurgiu, a colaborat în trecut la încă şi mai extraterestrul Katalin Varga (teoretic plasat în Transilvania), dar în apărarea acelei producţii se putea invoca amatorismul regizorului-scenarist (un debutant englez), pe cînd profesionalismul impersonal al regizorului israelian Eran Riklis (genul de impersonalitate care se dobîndeşte după mult mercenariat prin televiziuni comerciale) dă aici ceva iremediabil corupt.

Mark Ivanir joacă rolul călătorului egoist, indiferent etc. - director de Resurse Umane la o mare brutărie din Ierusalim. Atunci cînd o muncitoare româncă recent dată afară, dar rămasă, fără ştirea directorului de RU, pe lista angajaţilor, moare subit, eroul primeşte misiunea de a însoţi cadavrul pe drumul repatrierii, pentru a contracara acuzaţiile de neglijenţă ale unui jurnalist încrîncenat. Jurnalistul se alătură şi el misiunii - legile de import hollywoodian ale evoluţiei personajelor i-au programat, pe el şi pe director, să ajungă pînă la urmă să fraternizeze, uniţi într-o înţelegere nouă, mai profundă, a sintagmei "resurse umane". Resetarea acestui personaj, de la poziţia "cinic" (caracterizată prin rictusuri) la poziţia "sensibil" (caracterizată prin priviri lungi), nu e făcută cu o mînă prea fină, dar poate trece drept o muncă onorabilă pe lîngă cea prestată asupra altor personaje. De exemplu, fiul adolescent şi rebel al decedatei - un fel de semiaurolac-semipunker adunat de pe un şantier bucureştean dezafectat (legile mizerabilismului fotogenic îi interziceau să aibă un alt loc de joacă) şi cooptat în călătoria de regenerare spirituală - e jucat de un tînăr actor din Franţa (Noah Silver), care vorbeşte româneşte ca şi cînd şi-ar fi învăţat fonetic replicile (constînd cu precădere din cuvinte cu "p" - asta pînă cînd personajului i se schimbă setările de la "copil sălbatic" la "copil sensibil şi tăcut"). Ca un adevărat regizor comercial, Riklis nu se sinchiseşte prea mult de autenticitatea "culorii locale" - la publicul lui ţintă merge şi aşa, numai culoare să fie. De aici momentul bizar în care, rămaşi fără maşina cu care plecaseră din Bucureşti, călătorii împrumută un vehicul blindat de la nişte militari, după ce petrec cîteva zile de odihnă în buncărul acestora. Ah, Balcanii!

Dar, în cea mai mare parte a filmului, exotismul nu e nici măcar atît de "colorat"; e monoton şi sărac în detalii - am rămas cu impresia că printr-un cadru din zece trece cîte o căruţă. Nepunîndu-i la socoteală pe căruţaşi, pe rarii pietoni întrezăriţi prin geamul maşinii, pe militarii din buncăr (despre care nu aflăm nimic), pe tatăl băiatului rebel (prezenţă neglijabilă), pe şoferul român de la Consulatul Israelului (despre care nu aflăm decît că i-a expirat carnetul), pe soţul român al doamnei consul (altă prezenţă neglijabilă) şi pe sătenii care se strîng la final în jurul călătorilor (mişcîndu-se ridicol de sincronizat, de parcă ar fi corul dintr-o tragedie antică), băştinaşii sînt scumpi la vedere - eroii par să călătorească printr-o ţară în mare parte nepopulată, un adevărat capăt al lumii. OK, asta o fi ideea (directorul trebuie să ajungă la capătul lumii ca să-şi regăsească umanitatea), dar, Riklis fiind un regizor prea prozaic ca să poată dramatiza acest proces de autoregăsire numai cu ajutorul imaginii şi al sunetului (pe lîngă el, regizorii filmelor Europolis şi Katalin Varga pot trece drept iscusiţi creatori de ambianţe misterioase), procesul depinde întru totul de interacţiunile eroilor unii cu alţii şi de interacţiunile lor cu "sălbaticii". Or, dinamica de grup fiind produsul unei maşinării scenaristice de tip Hollywood (personajul A devine din ce în ce mai puţin cinic, personajul B devine din ce în ce mai puţin furios), dar insuficient elaborată şi unsă, iar interacţiunea cu "sălbaticii" fiind subţire, filmul se scaldă de la un capăt la altul în cea mai cenuşie mediocritate.