Un vis al lui Dragoş Galgoţiu - Viaţa e vis

Ca multe texte clasice, şi Viaţa e vis, a lui Calderon de la Barca e foarte puţin citit azi, încă şi mai rar jucat. Aşa că, înainte de a discuta spectacolul teatrului "Odeon", poate e util să amintesc, pe scurt, conflictul. Regele Basilio îşi închide într-un turn fiul, Segismundo, la a cărui naştere i se prezisese că va fi un rege sîngeros şi crud. Segismundo e crescut şi educat de nobilul Clotaldo care însă nu îi spune nimic despre originea sa. Doar Rosaura, travestită în bărbat, moscovită, pătrunde în turn şi stă de vorbă cu el. Presat de nepoţii Astolfo, duce al Moscovei, şi Estrella să le lase moştenire regatul, Basilio pune la cale un experiment: îl adoarme pe Segismundo şi îl face să se trezească pe tron, urmînd să vadă cum se comportă. Dacă va fi crud, conform ursitei, îl va adormi şi închide din nou şi acesta va crede că a visat. Segismundo se arată crud, ucide, o agresează pe Rosaura. Regele îl aruncă-n turn. Dar poporul a aflat deja taina şi nu acceptă înscăunarea lui Astolfo, domn străin. Forţează deci eliberarea lui Segismundo care alege calea binelui: deşi îşi înfrînge în luptă tatăl, îl cruţă, schimbînd, astfel, cursul destinului. În plus, îl obligă pe Astolfo să o ia în căsătorie pe Rosaura, pe care o părăsise, el căsătorindu-se cu Estella. Dreptatea şi armonia sînt restabilite. Se mai poate monta, azi, textul acesta? Poate el interesa spectatorul?

Evident, Dragoş Galgoţiu, deloc interesat de "actualitate", răspunde afirmativ şi îşi continuă astfel programul estetic început cu Portretul lui Dorian Gray şi ajuns, credeam, cu Epopeea lui Ghilgamesh, la împlinire. Acelaşi travaliu delicat asupra textului, aceeaşi strădanie de întrupare pe scenă a unor idei filosofice, aceeaşi combinaţie de manierism şi expresionism. Galgoţiu arată şi aici o parcă inepuizabilă invenţie plastică ajutată de costumele minunate ale Doinei Levinţa care recreează parcă figuri din Velasquez şi de scenografia subtilă al cărei nici un obiect nu e exact aşa cum îl ştim: fuga de real e programatică, în acord cu textul care nu e decît un pretext pentru expunerea unor idei şi, mai ales,  cu replica Rosaurei: "Haina mea e o enigmă,/ Iar eu nu sunt cum par a fi". În plus, Galgoţiu are şi o profundă ştiinţă a integrării muzicii, luminii şi proiecţiilor video în spectacol. De data aceasta, din textul - destul de lung şi complicat stilistic, baroc, al lui Calderon de la Barca -, regizorul a păstrat doar o mică parte pe care a combinat-o cu versuri ale lui Dante şi Petrarca. A eliminat şi personajul Clarin, bufonul slujitor al Rosaurei (cred că ceva din textul lui a fost totuşi păstrat). A lăsat, anume, doar atît cît i s-a părut că ilustrează ideile care îl interesau, a eliminat orice intrigă "parazită". Temelor din piesa lui Calderon - conflictul dintre voinţă divină (destin) şi liber arbitru, viaţa ca vis -, Galgoţiu le mai adaugă şi tema dublului, două dintre personaje avînd cîte o umbră cu care împart textul şi, uneori, mişcarea. Ideea e consonantă cu cea a introducerii a trei personaje noi, visătorii, care preiau o parte din textul personajelor originale, ba uneori le şi "mînuiesc". Acţiunea este, astfel, trăită şi povestită - visată -, realitatea şi visul se întrepătrund, graniţa dintre ele devine fluidă. E o idee foarte frumoasă care potenţează regizoral tema centrală a textului, dar asigură şi contrapunctul necesar, şi distanţarea ironică faţă de poveste - soluţie asemănătoare celei folosite deja, chiar mai amplificat, în Ghilgamesh. Dar cine nu cunoaşte textul original greu înţelege subiectul. E însă necesar să înţelegi subiectul? Eu cred că da. Mai cred că regizorul trădează un pic textul: din felul cum îl înfăţişează pe Segismundo în scena finală, cu zăbala în gură, vorbind anevoie, chiar dacă esenţialul vorbelor e spus de un visător, nu se vede schimbarea sa voluntară, trecerea în partea binelui şi a înaltelor principii morale. În plus, nu mi se pare că tema aceasta, foarte importantă la Calderon, a conflictului dintre libertate şi destin, e tratată în spectacol şi cu alte mijloace teatrale în afara enunţării (spunerea textului). Pe de altă parte, ca orice spectacol, şi acesta are mai multe niveluri posibile de receptare. Nu e nevoie să cunoşti textul şi să prinzi toate iţele intrigii ca să te bucuri de frumuseţea pură a scenelor imaginate, ca să te laşi prins de vraja pe care o creează muzica şi costumele somptuoase, să fii şocat de brutalitatea unora dintre imagini (prima apariţie, de pildă, a lui Segismundo, drogat, muşcînd animalic dintr-un măr, cu bale curgîndu-i din gură) - e, poate, un paradox că Galgoţiu, care porneşte, nu numai aici, de la idee şi filigran textual, izbuteşte cel mai bine în transmiterea unor trăiri directe. Şi e greu să nu vibrezi la poezia pură pe care o rostesc unii dintre actori. Ajung astfel la problema cea mai mare a spectacolului: actorii. Impresia mea e că nu toţi înţeleg profund ce spun şi asta adaugă o dificultate în plus urmăririi intrigii. Nu-i uşor să reciţi, să joci text clasic, mai ales unul cu întorsături stilistice ca acesta. Versurile  nu pot fi spuse realist, dar nici nu trebuie declamate doar, în forţă. Iar cei obişnuiţi să joace "ca pe stradă" sînt pierduţi. E, cu siguranţă, vina şcolii, dar e şi a lor - actorii se mai formează şi jucînd -, poate nici regizorul nu a avut destul timp să-i înveţe, să facă ce spune Ariane Mnouchkine: "Un regizor trebuie să le dea actorilor instrumentele care să-i împiedice să joace realist". MihaiSmarandache, de exemplu, se mişcă aici ca şi în Blifat, rostirea lui e neglijentă, necultivată, nu e deloc credibil ca nobil. La fel, din păcate, Ionuţ Kivu. Poate vor mai creşte odată cu spectacolul. La polul opus, Dan Bădărău - poate şi datorită îndelungatei experienţe cu Galgoţiu - e parcă făcut pentru text clasic: ţinută, echilibru, voce perfect stăpînită, frazare inteligentă. Excelentă, de asemenea, Paula Niculiţă care reuşeşte să rostească cu un firesc desăvîrşit versurile lui Calderon. Bun mi s-a părut şi Marian Ghenea. Dacă Gabriel Pintilei şi Marius Stănescu mi-au confirmat aşteptările, amîndoi rostind atît de curat şi nuanţat, inteligent, schimbînd uşor registrele, cu umor şi cu necesara doză de detaşare, încît poţi nu doar înţelege textul, dar poţi prinde subtilităţi de stil,  o surpriză foarte plăcută pentru mine a fost Nicoleta Lefter care preia o parte din textul Rosaurei; e cînd visătoare, cînd şăgalnică, frazează fără greş şi  îşi secondează perfect partenerii; iată, sînt şi actori tineri bine şcoliţi.

E un spectacol dificil acesta, care trebuie văzut de mai multe ori pentru a-l înţelege. Cîţi spectatori o vor face? Nu ştiu. Oricum, nu e un spectacol pentru toată lumea, nu e şi nu cred că s-a vrut un spectacol popular. Există în teatru, ca şi în literatură, ca şi în muzică, o zonă pentru care îţi trebuie o anumită pregătire. Spectacolul acesta spre acea zonă merge. Şi e meritul Teatrului "Odeon" şi al conducerii sale că Bucureştiul se poate mîndri şi cu acest gen de teatru.   
 
Viaţa e vis, după Calderon de la Barca.
Traducerea: Mihaela Creţu
Regie, scenografie, lumini, muzică: Dragoş Galgoţiu.
Video: Sabina Spătariu
Cu: Marius Stănescu, Nicoleta Lefter, Gabriel Pintilei (Visătorii), Istvan Teglas (Segismundo), Basilio (Dan Bădărău), Mihai Smarandache (Astolfo), Marian Ghenea (Clotaldo), Paula Niculiţă (Estrella), Ioana Marchidan (Rosaura), Mugur Arvunescu (umbra lui Clotaldo), Ionuţ Kivu (umbra lui Astolfo), Laurenţiu Lazăr (Generalul), Mircea N. Creţu (Guardul).
Data reprezentaţiei: 28.01.2011