Exact cum spune titlul - Umilinţă

Într-o comunitate retrasă, pe fondul inundaţiilor din 2005, Cătălin Apostol construieşte un tip de demers pe care l-am văzut în ... Şi totul era nimic, ultimul film al Cristinei Nichituş. Filmul lui Cătălin Apostol s-ar fi putut numi foarte bine ... Şi totul e(ra) umilinţă.
 
Umilinţă e un film care îşi strigă titlul de la un capăt la celălalt, prin fiecare fotogramă. Un personaj e umilit de către un altul, politician, poliţist, borfaş sau proaspăt tătic. Această repetiţie obsesivă a titlului în fiecare mişcare de pe ecran îngroaşă atît de tare povestea, pune atîtea semne de exclamare în dreptul realităţilor pe care, chipurile, filmul le discută, încît pelicula devine greu de suportat. Lumea e strînsă într-un ghem de clişee, personajele acţionează fără noimă, numai pentru a-i ieşi autorului demonstraţia: că Sodoma şi Gomora circulă prin venele universului nostru, însă el nu va fi distrus cîtă vreme aici vor mai păşi suflete nobile, precum al lui Marinică sau al lui Pacoste.
 
În centrul poveştii e aşezat Pacoste, un proscris în propriul sat. Toată lumea îl batjocoreşte, îl foloseşte, îl scuipă, îl bate. El e resortul catartic al fiecărui sătean. El adună tot puroiul din sufletele sătenilor, îl distilează şi îl întoarce sub formă de ajutor, precum în cele mai nobile pilde biblice. Nici Grace în Dogville nu îndură nedreptăţi cît Pacoste în această peliculă. În jurul istoriei acestui personaj- recuperată în mare măsură prin imersiune într-un plan oniric, - sînt ţesute celelalte traiectorii - a tînărului care nu suportă hoţiile locului şi sfîrşeşte înjunghiat, ponegrit şi găsit vinovat moral pentru lovitura de cuţit primită; a poliţistului care ia şpagă şi e neobosit în şmenuri, din care îşi ridică ditamai casa; a copilei bonave de cancer de a cărei suferinţă rîd toţi; a mamei copilei care cerşeşte mila autorităţilor şi e rugată să plimbe ursu'; a sătenilor care urmează să fie luaţi de ape şi cărora oficialii le vînd gogoşi, aceeaşi săteni care preferă băutura în locul muncii; a smardoilor locali care fac legea cu lanţu' de aur la piept, cuţitu' la brăcinar şi pistolu' la sertar; şi a lui Marinică, puştanul blînd, neînţeles, care ar vrea să distrugă tot răul din lumea aceea.

Toate aspectele pe care filmul le prezintă sînt adevărate, dar numai ca idee. În realitate există poliţişti corupţi, există bolnavi batjocoriţi, există noroi, băşcălie şi prost gust. Însă o simplă reprezentare a lor pe ecran, una mimată, nu transformă propunerea în artă. Pînă la urmă nici măcar întîlnirea acestor situaţii în viaţa de zi cu zi nu face realitatea respectivă preferabilă. Asta nu înseamnă că acele fapte trebuie ascunse, că ele nu pot fi subiect de discuţie. Însă o simplă re-construcţie a lor ajunge un fals dacă pierde acel aspect care poate face realitatea interesantă, chiar şi atunci cînd e extrem de grosolană: unicitatea actului trăit sau văzut.

Îmaginaţi-vă cum cineva înregistrează ore întregi din emisiunile nocturne ale postului OTV. Apoi face un rezumat al lor şi vrea să îl redea ca atare, comprimat, ca oamenii să înţeleagă în ce constă lipsa de civilizaţie şi bădărănia emisiunilor respective. Nu are la dispoziţie oamenii care asigură fluxul imaginilor pe OTV, încît să creeze situaţii (similare) originale, astfel că angajează actori să joace secvenţele respective, cu replicile fabricate. Le arată imaginile de pe OTV şi le dă replicile rezumative. Ei vor mima situaţiile de pe micul ecran. Rezultatul e un circ. De un prost gust mai ridicat decît ceea ce se petrece pe OTV, fiindcă noul produs are pretenţii, vrea să fie considerat artă. Vrea să fie un deschizător de ochi, să fie cel care pune punctul pe i, cel care demască toate neajunsurile acestui plai. Aşa e Umilinţă.

Atunci cînd apelează la flash-uri onirice - iar acesta e cel mai bun caz pe care îl puteţi regăsi pe ecran - autorul filmului pare un autodidact care s-a şcolit cu vizionări de filme de televiziune. Unul dintre punctele cheie ale peliculei înfăţişează originea stării lui Pacoste, locul de unde i se trage batjocura. Nu are nicio importanţă că nu e vinovat din punct de vedere legal, nimeni nu-i e alături, nimeni nu încearcă să-l înţeleagă, să-l ajute. Pacoste, pe vremea cînd era medic veterinar în sat şi avea familie, a prins în lama unei combine un copil care se juca în ţărînă în lanul de porumb. Copilul nu vede nici nu aude utilajul agricol venind. Ca să ne prindem că a retezat copilul, avem un montaj sovietic: lama despicînd ştiuleţii, copilul în lan şi, drept concluzie, lama combinei pe care erau înşirate, de la un capăt la altul, aproape în linie dreaptă, patru jucării ale copilului. Soarta oarbă aliniază obiectele clar, la vedere. În rest, multe imagini al căror sens e explicat în cuvinte şi ultra-subliniat prin mişcările camerei de filmat. Ca şi cum afară e noroi, dar nu înţelegi asta dacă nu te arunci în mocirlă, dacă nu te bălăceşti bine şi dacă nu vine cineva să îţi arate că te scalzi în glod. Şi, eventual, să îţi arate noroiul în timp ce se bălăceşte alături de tine.