Fără credibilitate - The Eagle

Credibilitatea unei poveşti despre onoare teoretic are numai de câştigat prin poziţionarea într-un an 140 d.Hr., într-o Britanie condusă de Roma. Dar alegerea lui Channing Tatum ca protagonist şi scenariul "ameţit" al lui Jeremy Brock (bazat pe cartea scrisă de Rosemary Sutcliff) eliberează filmul de orice credibilitate şi îl transformă în, cel mult, un obiect de amuzament.
 
The Eagle e un film foarte slab. Chiar dacă unii îl pot aprecia pentru ceea ce nu este (efectele CGI lipsesc, iar luptele sunt ţinute la un stadiu de umanitate), filmul este inautentic din toate punctele de vedere şi necredibil în vreo interacţiune între personaje. Sunt covins că Channing Tatum le poate fermeca pe tinerele care mai urmăresc şi un film între două episoade de telenovelă. Are fizicul şi chipul necesare pentru replici de Jose Armando. Cu siguranţă, în industria cinematografică contemporană, calităţile sale (exclusiv fizice) îi mai pot aduce câteva hituri dacă rămâne pe meleagurile pentru care a fost înzestrat. Nu înţeleg de ce ne pune în situaţia de a ne fi milă de el ( şi chiar de noi). Pare un şoricel prins într-o cuşcă de care îşi bat joc două pisici cu ghearele scoase în rolul acestui Marcus Aquila, un roman curajos şi neînfricat al secolului al II-lea d.Hr. El încearcă să facă jonglerii care să le distreze, dar cu toţii ştim că cele două îşi vor folosi ghearele, fiindcă plictiseala e rezultatul încercărilor sale. Sau, şi mai rău, enervarea. Degeaba se chinuie. Nu are cu ce.
 
Şi nici scenariul nu îl ajută deloc. De fapt, prin interpretarea sa chinuită şi insistentă, Channing Tatum nu face decât să scoată în evidenţă nişte scăpări uriaşe din partea scenaristului. Nu ştiu câtă legătură are sursa de inspiraţie cu toate alegerile proaste ale lui Jeremy Brock pentru a rezolva conflictele propuse, dar cineva ar fi trebuit să se sesizeze şi cel puţin să corecteze, dacă nu să renunţe la mascarada asta.
 
Obsedat de onoare
 
Marcus Aquila este noul conducător al unei legiuni romane, dornic să îşi dedice viaţa scopurilor Romei, obsedat de recâştigarea onoarei pierdute de tatăl său prin dispariţia acestuia împreună cu propia-i legiune şi cu acvila ce dă titlul filmului. Din nefericire pentru el, prima misiune a legiunii sale se încheie cu rănirea sa. Din nefericire pentru noi, obsesia lui Marcus îl trimite pe drumuri, în sălbăticie alături de sclavul său Esca, un Jamie Bell din Billy Elliot aproape de nerecunoscut (dar fără îndoială singurul actor credibil), într-o călătorie de regăsire a obiectului preţios.

Incredibil, îl găsesc. Incredibil, reuşesc să îl şi fure.
 
Îmi place să cred că acum ceva timp un regizor precum Kevin MacDonald (The Last King of Scotland) şi-ar fi ascuns identitatea în spatele unui pseudonim pentru The Eagle. Dacă tot vorbim de onoare, măcar cineva ar fi trebuit să fie inspirat de încercarea protagonistului. Îmi place să cred că acum vreo 5 ani, filmul ăsta ar fi trecut direct pe DVD. Comparaţiile cu producţiile de televiziune nici nu merită făcute când există HBO şi Rome. Sigur, onoare la Hollywood? Probabil că doar prin excepţii.
 
Altfel, The Eagle chiar poate fi văzut ca un film al anilor '70, mai ales prin tonul relaţiei dintre Marcus şi Esca. The Eagle e atât de rezervat din punctul ăsta de vedere, încât diferite presupuneri pot fi uşor combătute. Dar asta nu ne împiedică să le notăm discret cu zâmbete complice.
 
Imaginea semnată de Anthony Dod Mantle (Slumdog Millionaire) e însă calitatea principală a acestui film, vizibilă pentru toţi. În aceasta se poate găsi refugiul de stupiditatea filmului.