Pescăruşul - o reprezentaţie matematică

Anul acesta, împlinindu-se o sută de ani de la moartea dramaturgului rus A.P. Cehov, era de aşteptat ca multe teatre din ţară să iasă la rampă cu spectacole prin care să marcheze ceea ce a fost denumit oficial Anul Cehov.

Anunţată pentru stagiunea trecută, piesa Pescăruşul a văzut zilei abia la sfârşitul lunii octombrie, la sala mică a Teatrului Naţional. Asta este de fapt prima dintre surprize: toată lumea se aştepta ca un spectacol de amploarea acestuia să intre la sala mare, el presupunând o mare desfăşurare de forţe. Nimic de comentat însă, dacă reprezentaţia este astfel croită încât să se adapteze condiţiilor oferite de o sală studio. Această piesă presupune la rândul ei o apropiere mai mare faţă de spectatori, prin însuşi discursul său despre rostul artei, despre apropierea faţă de artă, despre contopirea cu ea, fie ea literatură sau teatru (în acest caz). Este şi o piesă în care se vorbeşte despre formele noi de a face teatru, despre conflictul dintre calea tradiţională (comodă şi prăfuită) şi noile căi (incomode, agresive, inovatoare), prin urmare adaptarea la un spaţiu pe care mulţi dintre spectatori l-ar putea vedea ca fiind inadecvat să fie una dintre marile surprize, aceştia să constate că piesa se integrează perfect într-un spaţiu mai redus şi mai aproape de spectator. Din păcate, acesta este unul dintre punctele la care spectacolul ratează. Spaţiul de joc este înconjurat din trei părţi de spectatori, dar este astfel conceput încât, oriunde ai fi aşezat în sală, cel puţin o treime din spectacol admiri spatele protagoniştilor, neavând contact defel cu mimica, privirile, expresiile acestora, pierzându-se astfel destul de mult. În plus, în afară de apropierea fizică de spectator, altă apropiere nu mai există: relaţia cu sala este la fel de rece cum, din păcate, este şi între partenerii de scenă.

Dacă ne uităm pe afiş vedem nume care, la o primă trecere în revistă, alcătuiesc o distribuţie echilibrată şi care ar avea foarte multe de oferit acestui text. Elena Purea, o actriţă de o deosebită disponibilitate, întotdeauna pregătită pentru a aborda orice fel de rol, ea putând să fie numită deja o actriţă completă, trece exact pe lângă personajul Irina Arkadina, abordându-l doar la suprafaţă şi menţinându-şi acest stil de joc/abordare pe parcursul întregii reprezentaţii (fiind, de altfel, constantă în propunerea sa). Roxana Marian are datele fizice de a o întrupa pe Nina Zarecinaia - are şarm, inocenţă, frumuseţe, este o prezenţă scenică ce nu poate trece neremarcată - însă contribuţia ei la acest rol se cam opreşte aici din păcate, ea distanţându-se parcă voit de personaj, neimplicându-se emoţional şi astfel, neconvingând. Zbuciumul eroinei rămâne suspendat undeva între pagina tipărită şi intenţie, el nematerializându-se în nici un fel. De fapt aceasta este cea mai mare problemă a acestui spectacol: lipsa de implicare emoţională. Totul se desfăşoară foarte tehnic, de parcă fiecare evoluţie scenică a fost trasată cu echerul, între eroi se stabilesc relaţii matematice, şi, ca în orice calcul sau ecuaţie, factorul afectiv lipseşte. Din punct de vedere tehnic însă, nu par a fi probleme: actorii evoluează corect, dar evoluţia lor se reduce doar la corectitudine. Teo Marton, în Constantin, afişează la rândul său aceeaşi disponibilitate de a aborda roluri de facturi extrem de diferite, disponibilitate pe care şi la el o constatăm de fiecare dată, dar nici el nu merge mai departe. În cazul actorilor tineri aşadar, totul rămâne la un stadiu incipient, lăsându-te să intuieşti, ca spectator, că ar fi avut mult mai mult de oferit. Din rândul lor se desprinde firav Elena Moaleş, la rândul ei una din actriţele tinere dar extrem de ofertante, însă nici ea nu îndrăzneşte să iasă în evidenţă (paradoxal, în acest caz ar crea de fapt un dezechilibru, spectacolul fiind solid sudat tehnic, după cum spuneam mai sus). Despre celelalte evoluţii nu ar fi prea multe de spus, decât că se implică şi actorii respectivi în funcţionarea acestui mecanism. Dintre aceştia însă, Dana Ilie, în rolul Polinei Andreevna, izbuteşte cel mai puţin să găsească punţile de comunicare cu personajul său.

Ceea ce reuşeşte spectacolul să facă este să evolueze fără suişuri sau coborâşuri până la punctul final, ca şi cum s-ar îndrepta molcom cu paşi bine măsuraţi spre o linie de sosire bine trasată. Înainte de sosire are însă o zvâcnire (nu neapărat de bun augur), prin apariţia finală a unei Nina Zarecinaia supraisterizate, repetându-ne obsesiv că este un pescăruş, pentru ca apoi să îşi facă ieşirea. Nu există nici un element surpriză - convingerea mea personală este că, în ciuda faptului că textele lui Cehov sunt arhicunoscute, totuşi el reuşeşte să surprindă atunci când este montat cu implicare şi suflet. Am fost surprins la o anume reprezentaţie cu Unchiul Vanea (montată, iată, la Teatrul Studio din Târgu Mureş, care este teatrul studenţilor) atunci când aveam impresia că piesa nu prea mai are mare lucru de arătat, am fost surprins la Trei surori (în varianta montată de Radu Afrim la Studioul Radu Stanca din Cluj, tot un loc de desfăşurare al studenţilor), am rămas mereu îndrăgostit de antologica Livadă de vişini montată cu mult timp în urmă la Târgu Mureş de G. Harag. Până acum însă, Pescăruşul, văzut de mine în mai multe variante, nu a reuşit să meargă drept la ţintă, şi este păcat, pentru că textul ca atare are toate datele necesare pentru a-l stoarce de puteri pe spectator, dar de a o face în mod plăcut, de a-l conduce la catharsis, de a-l face să reflecteze la sensul artei, sensul vieţii sau sensul iubirii. Speranţa mi-o pusesem în regizorul Kincses Elemer, care, în urmă cu doi ani, pe scena mare an Naţionalului a montat un magistral Azil de noapte al lui Maxim Gorki, spectacol care îl recomanda ca un mare admirator al dramaturgiei ruse şi ca pe un regizor care poate pătrunde meandrele sufletului rus aşa cum este surprins el de marii dramaturgi. Din acest motiv, în ceea ce priveşte Pescăruşul, încă mai aştept să fiu surprins.

Fişă tehnică:

PESCĂRUŞUL
de A. P. Cehov
Teatrul Naţional Târgu-Mureş

Cu: ELENA PUREA (Irina Nicolaevna Arkadina), TEO MARTON (Constantin Gavrilovici Treplev), AUREL ŞTEFĂNESCU (Piotr Nicolaevici Sorin), ROXANA MARIAN (Nina Mihailovna Zarecinaia), ALEXANDRU PAVEL (Ilia Afanasievici Şamraev), DANA ILIE (Polina Andreevna), ELENA MOALEŞ (Maşa), NICOLAE CRISTACHE (Boris Alexeevici Trigorin), EDUARD MARINESCU (Evgheni Sertgheevici Dorn), BOGDAN FĂRCAŞ (Semion Semionovici Medvedenko), KORPOS ANDRAS (Iakov), IULIAN PRAJA (Un bucătar), ADRIAN ŞOVAR (Ivan)

Regia astistică: KINCSES ELEMER

Data premierei: 29 octombrie 2004.