martie 2011
Gil Scott-Heron & Jamie Smith
Gil şi Jamie nu sunt tocmai a match made in heaven, fiecare experiment al lor este un pariu extrem de riscant. Şi-l asumă fără jumătăţi de măsură, de dragul jocului. Şi poate tocmai din saltul ăsta fără paraşută s-a născut farmecul albumului We're New Here, un farmec care o să-i prindă pe tot atât de mulţi pe câţi o să îi lase rece. Pe mine m-a prins, poate pentru că mă fascinează incongruenţele.
 
Albumul lui Gil Scott-Heron I'm New Here (2010) a fost primul material original scos de artist în mai bine de 16 ani şi probabil cel mai bun din ultimele trei decenii.  I'm New Here a fost o întoarcere printre cei vii pentru figura iconică a blues-ului "vorbit", după ce a rămas, la un moment dat, pe drumuri, din cauza dependenţei de droguri. În ciuda revenirii voioase, albumul se simţea palid, sumbru, prezenţa morţii putea fi intuită la fiecare pas în baritonul profetic al artistului şi în producţia scheletică, învelită în rugină a lui Richard Rusell. Din albumul acela întunecat şi dureros nu mai rămâne mare lucru, o dată ce Jamie Smith (The XX) pune mâna pe el. E probabil şi motivul pentru care cei îndrăgostiţi de original vor respinge, cel puţin la început, remixul.
 
La sugestia lui Richard Rusell, Smith, fan declarat al muzicii lui Heron, începe să se joace cu materialul brut, scoate albumul din context şi îl aşază într-un cadru nou. Ce rezultă de aici e o călătorie pe fast-forward printre subgenuri muzicale, pe care le agaţă şi le aruncă de la piesă la piesă.
 

Ar fi alunecos să ne întrebăm dacă un astfel de proiect era necesar sau chiar motivat. Încearcă să ignori impulsul. Cert e că artistul de 22 ani şterge de pe discul lui Heron tocmai acele amprente ale morţii, acele umbre ale vieţii agitate a geniului blues. Le şterge şi le înlocuieşte cu strălucire şi energie, dar şi cu o perspectivă istorică, inserând bucăţi din piese mai vechi ale lui Heron şi alipindu-le noilor piese. Ba mai mult, construieşte colaje, pe care taie şi lipeşte elemente vocale neverosimile, precum o secvenţă din hitul din '63 al lui Justine Baby Washington: "That's how heartaches are made", care devine intro-ul piesei The Crutch, înainte ca aceasta să erupă într-o explozie drum'n'bass.

Colajele masiv produse reflectă un Smith neînfricat, şi nu reverenţios faţă de legendarul Heron. Ba chiar sunt momente în care producţia, supraîncărcată de idei, eclipsează vocea cântăreţului.  Jamie îl transformă pe Gil Scott-Heron dintr-un artist frânt într-o "divă" mereu pe punctul de a se reinventa. Îi fură un pic din identitate, dar îi dă înapoi o portiţă prin care să se apropie de muzica dance contemporană. Meritul lui Jamie e că (re)prezintă la timpul prezent muzica lui Gil Scott-Heron unei culturi muzicale capricioase, articulate pe groove-uri şi face asta fără să cadă în păcatul kitsch-ului sau exceselor.















0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus