Interimatul regizorului Dan Ţopa la conducerea Teatrului Municipal din Târgovişte - instituţie înfiinţată prin comasarea Teatrului "Tony Bulandra", devenit secţia de dramă cu Teatrul "Mihai Popescu", convertit în secţa pentru copii şi tineret - iese din norma perioadelor de tranziţie. De regulă, în astfel de situaţii, se asigură doar funcţionarea în parametri de avarie a părţilor componente. Dimpotrivă, în cazul dat, se pare că reorganizarea a impulsionat creaţia în ambele locuri.
Articolul de faţă se va opri doar la una dintre recentele premiere de pe afişul Sălii "Tony Bulandra", respectiv Paparazi, piesa lui Matei Vişniec, în viziunea tinerei regizoare Eva Patko. Formată la Universitatea de Arte din Târgu Mureş, dar şi la Berkely University of California, unde a absolvit masteratul, precum şi alături de reputaţi directori de scenă cum sunt Andrei Şerban, Lászó Bocsárdi sau Andreea Vulpe, domnia sa a iniţiat Festivalul DramAzi, organizat de Teatrul "Tomcsa Sandor" din Oderheiul Secuiesc, unde a lucrat în urmă cu câţiva ani, festival prin care căuta să promoveze o abordare a artei teatrale concordantă cu acest început de mileniu.
Actuala montare de la Târgovişte poartă, de asemenea, amprenta unei gândiri (post)moderne, cu abordări şi rezolvări caracteristice prezentului. Separaţia clară dintre spaţiul de joc şi sală nu mai funcţionează cu fermitatea specifică unei montări pe o scenă a l'italienne, cum este cea de la Târgovişte. Fără să fie realmente interactivă, reprezentaţia ţine cont de prezenţa publicului, pe care, de altminteri, îl şi ia uneori drept martor tăcut la cele spuse sau întâmplate în mijlocul său.
Astfel, desfăşurarea spaţială amplă, cu nuclee de acţiune situate atât pe scenă, cât şi în sală, printre spectatori, pune în evidenţă intenţia regizoarei de a ancora spectacolul într-un "aici şi acum" clar determinate de chiar prezenţele din jur. În plus, ritmul alert întăreşte specificitatea acestui secol grăbit, în care oamenii nu îşi mai oferă răgazul de a prelucra interior stimulii primiţi din realitatea înconjurătoare. Faptul pune în lumină o formă mult mai gravă în care se manifestă cinismul societăţii noastre, eminamente consumistă. Nu mai este vorba doar despre un comerţ care induce ideea necesităţii absolute de a deţine un bun sau altul, ci despre consumul în exces al propriilor gânduri şi stări, idei şi sentimente într-un tempo preexistent, accelerat, menit, în fond, să anuleze tocmai profunzimea acestora. Şi prin extensie, să anihileze umanitatea noastră, constituită tocmai din aceste calităţi refuzate de noua ordine a lumii.
Iar ştirea unui foarte apropiat sfârşit al lumii, datorat soarelui care se micşorează constant până la dispariţie, constituie pretextul piesei ce aduce astfel la rampă reacţiile oamenilor dintr-o comunitate urbană la aflarea acestei veşti.
Discursul dramaturgic este susţinut de o distribuţie numeroasă, foarte exactă şi atentă la rolul şi locul fiecăruia în dezvoltarea spectacolului. Meritul actorilor este cu atât mai mare cu cât Matei Vişniec nu construieşte biografii complete pentru personajele care populează scenele ce tratează subiectul. Uneori, îi este sufiecient să le atribuie doar o funcţie. Din această categorie fac parte un paparazzo (Mircea Silaghi) în curs de dezabuzare, un altul (Radu Câmpean) încă zelos, o casieră (Ana Maria Oglindă) cu nervii zdruncinaţi, o patroană de cafenea (Delia Lazăr) prea autoritară, un chelner (Costin Cambir) din cale afară de calm şi de insistent sau un funcţionar de la municipalitate (Cătălin Babliuc), pătruns de importanţa misiei sale.
Alteori, îi caracterizează ceea ce posedă la propriu - o cutie de vioară sau de chitară, o trompetă sau ceea ce au pierdut la figurat, precum o doamnă fără busolă. Mai sunt şi cei a căror existenţă se manifestă doar printr-o intenţie care eşuează sau nu rezolvă nimic din varii motive. Fie nu o pot duce la bun sfârşit, precum femeia care vrea să plece cu trenul (Ioana Farcaş) şi soţul acesteia (Radu Câmpean), întrucât nici determinarea ei la limita isteriei, nici aparenta lui stăpânire de sine, deşi realmente depăşit de situaţie, nu mai pot influenţa mersul lucrurilor.
Fie sunt cei care întreprind acţiuni în mod absurd, dar cu mare aplicaţie, aşa cum procedează orbul (Ştefan Ştefănescu), care stă în faţa televizorului şi schimbă întruna canale.
Fie se dedică întru totul situaţiei date, precum cel care, deşi trăieşte precar pe trotuar (Marin Grigore), îşi petrece timpul ascultând muzică la cască ori cel care perorează despre naştere ca despre o prăbuşire (Sebastian Bălăşoiu) în loc să o cucerească pe tânăra care-l ascultă doar pe jumătate (Miruna Vâju). Nu asta o interesează pe femeia desculţă cu aerele ei de vampă irezistibilă.
Tot astfel după cum, în altă scenă, nici străinul (Cătălin Babliuc) confuz nu recepţionează mai multe din cele comunicte de partenerul său de discuţie. Prin similitudinea comportamentului, ei formează, într-un alt posibil clasament al personajelor lui Vişniec, micul grup de cetăţeni opaci la cei din jur. O altă categorie îi cuprinde pe cei care, în lipsa oricăror date care să-i particularizeze în vreun fel, sunt reduşi la nişte voci - a orbului, a şefului sau pur şi simplu, nu sunt cu mult diferiţi de nişte obiecte, precum automatul de băuturi răcoritoare (Maria Nicola), cu care se poate intra într-un dialog la fel de absurd ca şi cu oamenii din jurul lui. În opoziţie cu toţi aceştia, singura fiinţă care se remarcă prin blândeţe şi afecţiune, prin drăgălăşenie şi atenţie, nu este un om, ci un animal - un câine (Daniela Stângă) de pe stradă.
Redarea scenică a acestor frânturi de identităţi se face prin înscrierea pe haine, cu vopsea albă, a atributului caracteristic (costume: Maria Nicola). Dincolo de beneficiul imediat, formula mai are şi unul simbolic. Modul direct, simplu şi extrem de eficient, duce cu gândul la practicile medievale de stigmatizare prin însemnare şi totodată la cel de anulare a personalităţii prin reducerea a un simplu număr, adoptată de sistemele concentraţionare. Şi una şi cealaltă dintre trimiteri se regăsesc în sentimentul unei libertăţi absente care traversează spectacolul.
În consonanţă cu costumele, elementele fixe din decor (scenografia: Staicova Karina) se rezumă la câteva cadre metalice ridicate perpendicular pe scenă sau pereţi subţiri de susţinere a unor utilităţi - telefon, distribuitor automat de băuturi răcoritoare. Se construieşte astfel dimensiunea verticală a universului nostru, nu foarte importantă pentru noi, întrucât toată înălţimea sa nu va fi explorată decât de blândul câine.
Planul orizontal, mult mai cuprinzător, este presărat cu obiecte şi lucruri de care se folosesc personajele, dar tridimensionalitatea acestora rezultă doar din depliere de cartoane şi placaje legate între ele prin articulaţii multiple. Soluţia, practică în a sugera repede şi fără aglomarea scenei mai multe spaţii în care are loc acţiunea, vorbeşte totodată şi despre lipsa de consistenţă a lumii în care trăim.
Astfel, prin contribuţia distribuţiei şi a tuturor celorlalte elemente scenice, montarea Evei Patko de la Teatrul Municipal din Târgovişte cu piesa Paparazzi de Matei Vişniec susţine un discurs teatral de certă valoare despre prelungita criză moral-spirituală actuală.