Sunetul unui rânjet blazat - Hahaha

Hahaha e o farsă. De aceea, personajele filmului nu capătă consistenţă de la o secvenţă la alta şi nu devin ataşante. Hong Sang-soo brodează în jurul lor un univers de carte poştală şi le pune în situaţii de un comic moderat, ridiculizându-le măcar o dată pe fiecare în parte. Este abil realizatorul coreean în dozarea momentelor intense din punct de vedere dramaturgic, având grijă ca ieşirile personajelor din registrul tonal temperat al filmului să nu le confere greutate şi, implicit, nici valenţe meta-cinematografice.

Structural, apelează la tehnica flashback-ului, povestea fiind redată din perspectiva a două personaje care se întâlnesc şi rememorează detalii ale şederii lor într-un oraş de provincie al Coreei. Jo Munkyeong şi Tongyeong, vechi prieteni, îşi împărtăşesc reciproc încurcăturile amoroase, fără a realiza că persoanele pe care le aduc în discuţie fac parte din poveştile amândurora. Munkyeong îi povesteşte lui Tongyeong despre Seongko, o tânără pe care o cunoscuse prin intermediul iubitului mamei sale, proprietar al unui muzeu în care aceasta era angajată pe un post de ghid. Tongyeong îi povesteşte lui Munkyeong despre Ah-Yeon, o prietenă pe care o găzduise în propriul apartament, sfârşind prin a se îndrăgosti de ea, în ciuda faptului că era căsătorit.

Două sunt personajele care leagă istorisirile celor doi - Seongko, al cărei iubit este prietenul cel mai bun al lui Tongyeong şi mama lui Munkyeong, proprietara unui renumit restaurant local pe care îl frecventează toate personajele filmului, fără ca drumurile celor doi naratori să se intersecteze acolo vreodată. Dacă am persista într-o analiză secvenţială a lui Hahaha, am constata complexitatea şi rafinamentul demersului dramaturgic al lui Hong Sang-soo, care a creionat nu mai puţin de 5 personaje secundare marcante pentru povestea fiecăruia dintre naratori, dar gravitând de pe poziţii diferite în jurul centrilor de interes ai celor doi, reprezentaţi de Seongko pentru Munkyeong şi de Ah-Yeon pentru Tongyeong.

Este vorba despre mama lui Munkyeong, despre Jeongkwa, tânăra angajată din restaurantul acesteia de care se simt atraşi iniţial atât Munkyeong, cât şi Tongyeong, pentru a-şi vira ulterior atenţia spre Seongko şi, respectiv, spre Ah-Yeon, şi despre Kang Jeong-ho, iubitul lui Seongko şi prietenul cel mai bun al lui Tongyeong. Nu numai că prezenţa lor concomitentă în universul ambilor naratori nu le dă acestora de gândit asupra identităţii comune a personajelor istorisirilor pe care şi le împărtăşesc, dar nici nu conferă relevanţă umană turbulenţelor amoroase prin care trec protagoniştii. Hong Sang-soo pare a-şi fi propus să construiască  un pseudo-plot rohmerian, cu personaje care par să-şi pună probleme despre ele însele, fără a suferi, însă, niciun fel de transformări şi fără a ajunge la niciun fel de concluzii în acest sens, fie ele şi eronate sau parţiale. Fac mult zgomot, pentru a nu ajunge în final la niciun rezultat personajele realizatorului coreean.

Aspectul vizual al lui Hahaha se află într-un contrapunct cu cel dramaturgic, Sang-soo redându-şi protagoniştii în planuri-secvenţă medii şi apropiindu-se repetitiv de chipurile lor prin zoom-uri plasate la finalul majorităţii cadrelor. Este statuat astfel un narator exterior celor doi deja existenţi în planul dramaturgic, unul detaşat şi aparent plictisit de complicaţiile istorisirilor acestora. Adaugă o notă ironică aventurilor personajelor, aproape întotdeauna îngrămădite în număr de 3 sau 4 într-un singur cadru, această proptire a camerei  la o distanţă considerabilă de locul consumării faptelor lor, urmată de un zoom aleatoriu în final. De altfel, procedeul la care apelează realizatorul indică  spectatorului poziţia din care este invitat să asiste la desfăşurarea intrigii, obligându-l să rămână exterior acesteia şi să se raporteze cu un oarecare cinism la personaje. Hahaha-ul la care face referire titlul filmului nu constituie stenografierea unor eventuale hohote de râs, ci mai degrabă a sunetelor unui rânjet blazat.