Ferocitatea privirii - Vénus noire

Vénus noire de Abdel Kechiche conţine secvenţe lungi ȋn care Saartjie Baartman, o femeie de culoare provenită dintr-un trib sud-african, dansează ȋn faţa unui public de europeni rafinaţi de la ȋnceputul secolului al XIX-lea. Ȋn aceste porţiuni, montajul e extrem de lent: cadrele cu chipul femeii alternează cu cadre cu corpul ei; apoi, sunt inserate cadre cu expresiile privitorilor, şi din nou e arătată Saartjie Baartman dansând lasciv. Devine tulburătoare pentru orice spectator energia sălbatică ce pare să se degaje din dansul femeii, pe care publicul din faţa scenei o absoarbe cu un soi de dezgust condescendent; devine deranjant că toţi o privesc cu circumspecţie, ca pe "Celălalt", ca pe o creatură primitivă asupra căreia bărbaţii ȋşi pot proiecta fanteziile sexuale, iar femeile, dispreţul - doar Baartman este, spre deosebire de ele, atât de lipsită de beneficiile civilizaţiei.

Presupun că e inevitabil pentru orice spectator al filmului să se simtă stânjenit că asistă la spectacol: protagonista, ale cărei sentimente nu ne sunt clarificate niciodată, e tot atât de inaccesibilă emoţional pentru noi cum era pentru contemporanii săi; şi e tot atât de expusă ferocităţii privirilor noastre. Pentru orice spectator implicat, lungimea acestor secvenţe devine insuportabilă, şi oricui i-ar fi greu să-şi amintească, ȋn momentele copleşitoare din Vénus noire, cât de fină este sensibilitatea autorului.
 
Şi totuşi, Abdel Kechiche are ambiţii prea mari ca să reducă istoria Sarei Baartman la povestea unei femei exploatate. Poreclită "the Hottentot Venus" şi devenită, ȋn reprezentările grafice din epocă, un simbol al fertilităţii, Baartman era o femeie cu o constituţie izbitoare pentru ochii europenilor de atunci - avea un trunchi mărunt şi fese proeminente. E important de subliniat că Baartman era liberă la vremea când sclavia era un fenomen răspândit ȋn lume; dacă francezii şi englezii o priveau cu superioritate, cauza era una de natură culturală: mentalitatea colonialistă care confunda prosperitatea cu superioritatea etică. Ȋn Vénus noire e inclus un episod revelator din viaţa lui Baartman: un proces juridic prin care i s-a dat ocazia să dezvăluie că e exploatată, dar a declarat, ȋn schimb, că prestaţia ei e consimţită. Ȋn timpul procesului reconstituit ȋn film, Baartman afirmă cu tărie că "joacă", spre indignarea tuturor martorilor din tribunal - nimeni n-ar fi admis că fascinaţia resimţită ȋn faţa dansatoarei e altceva decât o plăcere vinovată.
 
Abdel Kechiche, regizor francez de origine tunisiană, face filme despre minorităţi etnice ȋn care cea mai mică problemă e integrarea; sunt mult mai greu de ȋnvins diferenţele culturale - obiceiurile transmise de la o generaţie la alta şi etichetările superficiale. Ȋn L'esquive (2003), filmul lui Kechiche despre un grup de adolescenţi din suburbie care pregătesc o piesă de teatru, diferenţele de clasă nu se fac simţite decât ȋn felul ȋn care modelează personalitatea protagoniştilor: cea mai gravă problemă din film e stângăcia lui Krimo, care vrea să joace ȋntr-o comedie de Marivaux ca să impresioneze o franţuzoaică albă din afara găştii lui, numai că nu are fluenţa să-şi interpreteze rolul cum trebuie; problema nu e eşecul - ca ȋn majoritatea filmelor cu temă socială-, ci neputinţa.
 
Vénus noire e, de departe, cel mai apăsător film al autorului său, ȋnsă e consecvent stilistic cu restul operei. Ȋn mod neobişnuit pentru filme cu temă socială, Kechiche foloseşte frecvent prim-planul - pe chipurile actorilor lui e ȋntotdeauna o emoţie de citit, sau de ghicit - şi apelează la elipse ca să scurteze distanţa dintre un moment tensionat şi următorul. Nu există timpi morţi ȋn filmografia lui Abdel Kechiche - ȋn vieţile nespectaculoase ale protagoniştilor săi, se petrec ȋncontinuu incidente minore la care ei reacţionează, mai mult pasiv decât activ, cu amestecul lor caracteristic de confuzie şi stânjeneală.
 
Vénus noire are fluctuaţii mai mici decât orice alt film al lui Kechiche, dar nu sunt sigură că i se poate reproşa monotonia, dat fiind subiectul pe care ȋl tratează. Kechiche declară ȋn interviuri că n-a vrut să o transforme pe Saartjie Baartman - a cărei biografie a rămas ȋn documente, dar ale cărei sentimente n-au rămas - ȋntr-un personaj cu care spectatorul se poate identifica, alături de care poate suferi şi se poate bucura. A ales să nu-i dramatizeze viaţa ȋn maniera convenţională, şi nu pot să nu fiu de partea lui. Decât să fie inserat ȋn film, de dragul diversităţii, un gest mărunt al unui personaj episodic - o dovadă simbolică de mărinimie care să răscumpere toate greşelile umanităţii-, e mult mai bine să lipsească. Protagonista din Vénus noire - exploatată, izolată, greu de cunoscut - e, probabil, o bună aproximare a lui Saartjie Baartman.
 
Ȋn aceste condiţii, e greu de spus până unde poate merge refuzul de a transforma o istorie complicată ȋntr-un film digerabil până să devină tendenţiozitate; e greu de spus dacă Vénus noire ar putea fi acuzat pentru excesele lui sau ar trebui lăudat pentru ȋndrăzneală. Orice argument ȋn favoarea sau ȋmpotriva filmului ar trebui să lase loc pentru un "pe de altă parte".
 
Ȋn linii mari, scenariul urmăreşte schimbările majore din viaţa lui Baartman, fără să ȋncerce să reprezinte fiecare etapă printr-o secvenţă rotundă cu un tâlc clar; tot ce se poate deduce despre Baartman e că nimeni n-o cunoaşte şi nici măcar cei bine intenţionaţi nu reuşesc să străbată distanţa până la ea - ȋncearcă să-i ofere sprijin, dar ȋncercările lor sunt naive şi ineficiente. Relaţiile cauzale sunt slabe - un eveniment nu conduce neapărat la următorul doar pentru că se ȋntâmplă ȋnaintea lui.
 
Pe de altă parte, spre sfârşitul acestui lung film, vă va fi imposibil să n-o priviţi pe Baartman cu milă şi pe oricine se apropie de ea, cu dispreţ. Al doilea angajator al ei e şi mai lipsit de scrupule decât primul, petrecerile din ultima parte a filmului sunt mai umilitoare decât spectacolele de la ȋnceput, viitorul lui Baartman pare din ce ȋn ce mai sumbru. Oamenii de ştiinţă din Vénus noire sunt cruzi pentru că par hotărâţi să o examineze pe Baartman cu sau fără consimţământul ei - morfologia rasei lui Baartman le era, până atunci, necunoscută -, dar, oare, ȋn planul simbolic ȋn care operează filmul - Baartman e "Celălalt" şi europenii o rănesc pentru că n-o cunosc -, oamenii de ştiinţă n-ar trebui să joace un rol pozitiv? Dacă n-ar fi eforturile lor de explorare a necunoscutului, europenii n-ar rămâne ȋnchistaţi ȋn cultura lor?
 
Regia lui Abdel Kechiche e un tur de forţă şi sunt puţini cineaşti care controlează la fel de bine mijloacele expresive ale cinematografului. E evident că fiecare cadru filmat de regizor e lucrat cu atenţie: dansul ostentativ al lui Baartman trebuie să fi fost solicitant, fizic şi psihic, pentru Yahima Torres, actriţa care o interpretează, iar reacţiile publicului - filmat ȋn cadre mai largi sau mai strânse - trebuie să fi fost dificil de orchestrat. Efortul şi ambiţia lui Kechiche se pot vedea ȋn fiecare cadru, şi Vénus noire e, ȋn mod cert, impresionant, dar rămâne de discutat dacă, fiind un film mai puternic decât altele, e din acest motiv şi un film mai bun.
 
Ȋn termeni foarte simpli, ȋntrebarea e dacă, dat fiind felul ȋn care Kechiche reconstituie evenimentele, cazul Sarei Baartman e relevant şi pentru altceva decât cazul Sarei Baartman. Tocmai pentru că rasismul e ȋn continuare un subiect sensibil, tocmai pentru că prejudecăţile unor locuitori ai ţărilor prospere nu diferă foarte mult de mentalitatea colonialistă, şi tocmai pentru că Sara Baartman a fost nedreptăţită ȋntr-un mod atât de evident, cred că suficienţi spectatori ar vedea filmul ca pe o parabolă despre rasism, mai degrabă decât ca pe un document istoric. Nu contest că Vénus noire ar putea fi un prilej de meditaţie asupra atenuării rasismului - căci iată cât de grav era ȋn urmă cu două secole -, dar am ȋndoieli serioase că va fi citit aşa. E vorba, ȋntr-adevăr, despre o problemă de percepţie, nu neapărat de un defect estetic, dar e o problemă pe care Abdel Kechiche o putea prevede. Când, ȋn urmă cu opt ani, rămăşiţele Sarei Baartman au fost aduse din Franţa ȋn Africa de Sud, mormântul ei a fost declarat patrimoniu naţional.
 
Reprezentările lui Saartjie Baartman de-a lungul vremii sunt un punct de plecare bun pentru o istorie a rasismului, şi filmul lui Kechiche are un loc ȋn acest ansamblu: nu ignoră răul făcut lui Baartman de către europenii sofisticaţi şi inocenţi, dar nici nu sentimentalizează. Vénus noire de Abdel Kechiche are meritul de a fi o operă ambiguă. Din păcate, cel mai probabil, i se vor da interpretări categorice.