Film Menu / martie 2011
A Religiosa Portuguesa / Călugăriţa portugheză
O tânără actriţă din Paris ajunge în Lisabona pentru a filma câteva secvenţe dintr-un film care spune povestea de dragoste dintre o călugăriţă şi un ofiţer. Pe perioada şederii ei, are o serie de întâlniri care o ajută, nu atât să descopere o nouă perspectivă asupra propriei vieţi, cât să exploreze sentimente neclare ascunse în ea şi pe care ajunge să le înţeleagă ceva mai mult. Probabil că prima secvenţă importantă în acest drum al descoperirii este cea în care Julie îl salvează, fără să-şi dea seama, pe un bărbat de la sinucidere. Acest mic şoc porneşte o serie de întâlniri care, toate, vor acţiona ca nişte mici revelaţii, cuminând cu discuţia dintre Julie şi o tânără călugăriţă. Ea mai întâlneşte un băiat pe care va încerca să-l adopte, are o aventură de o noapte cu actorul cu care joacă şi poartă discuţii sincere cu regizorul.

Filmul are tonul unei parabole, însă fără a avea un caracter moralist. Deşi toate întâlnirile şi discuţiile par întâmplătoare, rolul lor devine clar în ansamblul poveştii şi ne conduc progresiv spre înţelegerea de sine la care protagonista ajunge în final. Oraşul pare de multe ori părăsit şi personajele pe care Julie le întâlneşte sunt ca nişte apariţii care parcă o aşteaptă. Pe la începutul filmului, ea dă într-un bar peste un cântăreţ de fado şi doi instrumentişti. Aceştia cântă, îmbrăcaţi în costume, deşi barul e gol. Julie îi ascultă din uşă şi astfel suntem introduşi în atmosfera filmului.

Secvenţele au aerul unei ceremonii. Julie este condusă de un bărbat cu un sfeşnic în mână printr-o casă întunecată. Paşii lor sunt lenţi şi aproape sincroni. Există anumite pauze scurte înainte de o ridicare sau de un gest cât de simplu. Personajele par să respecte tacit un cod care dă gravitate momentelor şi conferă replicilor valoarea unui adevăr de necontestat. Tonul vocilor este unul neutru. Sunt rostite silabe şi sunete nealterate de intonaţie şi asta te face să te gândeşti la actorii neprofesionişti ai lui Robert Bresson şi la maniera lui de a-i conduce. Personajele vorbesc puţin şi foarte clar. Fac pauze dese şi nu vorbesc niciodată unul peste altul. Există un fel de bun-simţ şi o etichetă pe care ei o respectă în tot filmul. Tonul neutru este în contrast cu gravitatea lucrurilor spuse. Intimitatea apare brusc între personajele care se deschid unul altuia fără rezerve. Pare că întâlnirile sunt aşteptate demult, că toate aceste cuvinte au mai fost rostite, deşi poate nu cu voce tare. Julie îi spune colegului ei: "Dacă să te culci cu mine te-ar ajuta, aş simţi că am făcut o faptă bună. Şi, deci, ar fi egoist şi din partea mea."

Exaltările, suferinţele, rămân toate în spatele unor chipuri care trădează puţin prin mimică, dar foarte mult prin privire. Julie reuşeşte ca, doar prin intermediul ochilor ei, să te transporte prin emoţii foarte diferite şi intense. Schimbările în expresia ei sunt uneori atât de subtile, încât te întrebi dacă nu emoţia resimţită de tine este efectul alăturării dintre imaginile pe care le vede şi chipul ei. Ochii mari sunt de cele mai multe ori larg deschişi şi, privindu-i, nu ştii dacă e speriată, fascinată sau tristă. Misterul şi intensitatea privirii ei oferă tensiune şi chiar suspans întregului film.     

Prim-planurile au ceva din calitatea unei icoane. Cele mai multe sunt frontale şi surprind chipurile într-o lumină moale, care le oferă candoare. Încadratura are ceva rigid şi formal în ea, dar uneori camera îşi ia timp să nu mai privească personajele şi să admire oraşul sau interiorul unei biserici. Mişcările de aparat sunt foarte lente, lăsând timp ca atmosfera secvenţei să apară. Detaliile şi cadrele, compuse foarte atent, amplifică senzaţia de ritual a secvenţelor.

Spre final, Julie are o discuţie cu o călugăriţă. Ele stau faţă în faţă, iar încadratura este identică, sugerând faptul că ele se oglindesc una în cealaltă. Discuţia îi dezvăluie lui Julie contrastul dintre iubirea trăită de ea până acum şi iubirea adevărată pe care doar o intuise până atunci. Întreg filmul vorbeşte despre întâlnirea dintre erotism şi religie, despre moduri de a iubi oamenii şi despre puterea şi claritatea de a recunoaşte şansele care ţi se dau de a trăi prin oameni.

Eugène Green se dovedeşte în A Religiosa Portuguesa un regizor plin de emoţie şi reţinere, care ştie cum să te urmărească cu filmul lui mult după ce l-ai văzut.


Regia: Eugène Green Cu: Leonor Baldaque, Francisco Mozos, Diogo Dória, Carloto Cotta, Ana Moreira

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus