Fără trucuri - L'épine dans le coeur

Cu riscul de a-mi ridica în cap o bună parte din cititorii şi din redactorii revistei, trebuie spus din capul locului că nu mă pot număra printre fanii Michel Gondry. Nu pentru că nu i-aş aprecia inconfundabilul stil, ci pentru că la el totul rămâne la nivelul gurii căscate, la nivel de fascinaţie dezarmantă şi nu ajunge acolo unde aştept să mă ducă Cinemaul. Nu pentru că în spatele trucurilor şi al ingeniozităţii sale nu s-ar ascunde nimic profund - ba dimpotrivă, dar mă interesează mai puţin ce mi se comunică, decât cum mi se comunică; iar, ca tot ce e artificial, confecţionat atent şi îndelung bibilit (fie dacă iţele care leagă şi încheagă sunt ţinute departe de înţelegerea mea sau nu), un astfel de stil nu mă poate satisface până la capăt. De altfel, nu încerc nici să-i imput - nu atunci când este vorba de o imaginaţie ca cea a francezului - faptul că alunecarea în suprarealism / în dincolo-de-realism reprezintă o soluţie facilă în a avea o poveste originală (deşi aş cam face-o şi l-aş trânti, dacă tot am ocazia, şi pe Spike Jonze în aceeaşi oală), dar mă sâcâie faptul că o astfel de soluţie nu prea dă greş în a smulge emoţie, injectând imagini suprinzătoare direct în venele spectatorilor, plantându-le nostalgie, melancolie, poezie şi tot ce mai trebuie ca să-l atingi şi pe cel mai insensibil dintre ei. Iar Gondry ştie prea bine ce face şi merge la ţintă.
 
Dar mult mai complicat e să obţii acel gen de emoţie extrăgând-o din realitate pură, renunţând la toate găselniţele şi excentricităţile. Cine ar fi zis că lui Michel Gondry, în cel mai recent - şi cel mai atipic film al său - îi iese de minune un astfel de demers simplu şi onest?  În niciun caz eu, aşa că surpriza a fost cu atât mai plăcută. Deşi s-ar putea să-i dezumfle pe alţii - fani înverşunaţi, dezamăgiţi de unidimensionalitatea filmului, cu L'épine dans le coeur regizorul şi-a câştigat un nou admirator.
 
Prima secvenţă: adunată în jurul unei mese - familia Gondry. Seară, mâncare, voie bună, Michel Gondry, lângă el - sa tante Suzette care e, de fapt, şi personajul principal al documentarului. Suzette îşi aminteşte o întâmplare amuzantă şi începe să le-o povestească celorlaţi. Fără să mai apuce să împărtăşească cu restul lumii poanta, o criză de râs pune stăpânire pe ea, un râs din acel soi molipsitor care îi face şi pe ceilalţi să se amuze fără să ştie de ce, doar uitându-se la ea. Ba ne distrăm şi noi la fel de bine chiar şi atunci când aflăm deznodământul întâmplării - deznodământ pe care, aşa cum se întâmplă adesea în asemenea cazuri, nu îl găsim chiar atât de comic. Vedeţi unde e şmecheria? Păi aici: "aşa cum se întâmplă în asemenea cazuri"; recunoştem ce vedem, ştim la ce ne uităm, dar mai vrem. Şi mai primim.
 
Suzette are în jur de 70 de ani (pe care nu şi-i arată deloc), nu gândeşte ca un om de vârsta sa, e exigentă şi riguroasă, ba chiar pedantă pe alocuri, iar timp de 34 de ani a fost învăţătoare în diverse sate din Franţa. Filmul încearcă să recompună acest traseu pe care l-a urmat viaţa ei, Suzette întorcându-se în localităţile respective, însoţită de echipa de filmare; ceea ce face ca filmul să atingă probleme precum transformarea Franţei din ultimele decenii, evoluţia mediului rural sau schimbările din domeniul pedagogiei şi al învăţământului (dar într-un mod mult mai subtil, nu aşa băţos cum formulez eu acum). O machetă minuţios construită traversată de un trenuleţ electric ce trece şi el prin aceleaşi staţii ca personajul nostru - leagă episoadele filmului; un mic "gondrysm" - perfect justificat mai târziu, o justificare care şi încarcă filmul de noi valenţe (alt "gondrysm" care i-a mai scăpat e o secvenţă cu nişte copii îmbrăcaţi în haine care îi fac invizibili - un truc inofensiv, de altfel).
 
Jean-Yves e fiul lui Suzette, are în jur de 40 de ani, e depresiv, homosexual şi nu prea şi-a găsit rostul în viaţă. El e autorul unor minunate filmări pe 8 mm care îşi găsesc locul foarte bine aici şi ni-l mai şi arată pe Michel-copil.
 
În timpul filmărilor documentarului (care au durat patru ani), la sugestia mătuşii sale, Michel l-a luat pe Jean-Yves să dea o mână de ajutor echipei. Aşa se face că probleme mai vechi ale familiei sunt scoase la suprafaţă de şi pe peliculă - Jean-Yves se dovedeşte a fi ghimpele din titlu şi din inima mătuşii Suzette. Venirea lui în echipă e momentul în care proiectul a deraiat de pe macazul lui şi s-a transformat în ceea ce e în momentul de faţă: cel mai uman film pe care l-am văzut în ultima vreme, plin de sinceritate şi de căldură.
 
Dacă francezul ar ţine cont de părerile admiratorilor noi câştigaţi, i-aş sugera să-şi lase imaginaţia să-şi facă de cap numai când vine vorba de clipuri. Dar cum nu cred că ţine (şi, ca să fiu cinstită, nici că citeşte Film Menu), nu pot decât să sper că îşi va da seama de asta şi singur. Că ar fi indicat, mie una mi-a dovedit-o cu acest film.