Se poate spune că am crescut cu Shakespeare. Ne-am plimbat cu el prin săli de spectacole sau ne-a ţinut treji până noaptea târziu în faţa televizoarelor urmărind integrala operelor sale în celebra producţie BBC şi picotind la ecranizări mai puţin reuşite. Dar iată că vine ziua când te saturi de Shakespeare. Te saturi până peste cap de vorbăria lui lungă, de sentenţiozitatea replicilor, austeritatea costumelor sau de legendaritatea temelor. Şi atunci urci în
Le petit lion şi dai o fugă până la Sfântu Gheorghe pentru că ai aflat: acolo se joacă Shakespeare în tenişi. Altfel spus, vrei să vezi cum e luat Shakespeare în balon. Nu cu răutate, ci cu jovială iscusinţă. Desigur, balonul e umflat cu atmosfera pieselor lui şi pare identic până la un punct cu globul pământesc (tot un balon) cu care se joacă Chaplin în faimoasa scenă din
Dictatorul. Universul shakespearean devine joaca întreţinută de trei actori ai Teatrului "Andrei Mureşanu" care au primit avizul directorului Horaţiu Mihaiu să-l apropie pe Marele Will de tinerii spectatori de azi.
Piaţa centrală a oraşului e pustie sâmbătă seara. Afişul spectacolului ni-l arată pe marele dramaturg englez ieşit din timpul său, spărgând cu strălucita-i frunte un virtual manuscris pentru a ne zâmbi misterios şi îngăduitor, histrionic şi superior, arătând clemenţă infinită pentru personajele sale răspândite în lumea largă. Personaje care şi-au dobândit propria identitate şi nu mai ascultă de creatorul lor. Cam aici bate surâsul lui enigmatic, uşor sfidător, în momentul în care ne invită în sală. Aşa e anunţată piesa celor trei americani
Operele complete ale lui William Shakespeare, pe scurt! Numele lor: Adam Long, Daniel Singer şi Jess Borgeson. Numele protagoniştilor din Sfântu Gheorghe: Sebastian Marina, Ion Fiscuteanu jr. şi Daniel Rizea. Regia spectacolului: Lucian Ţion. Dibuim miza parodică a textului, considerat un succes în SUA şi Europa. Scena sălii TAM (căci spectacolul e tip studio) e arhiplină, cu toate că nu e premieră. Ba se mai adaugă un rând de scaune. Un panou dreptunghiular ascunde fundalul. Scaunele aşezate în formă de U închid perimetrul scenei. Mai simplu nu se poate. În acest spaţiu strâmt va intra cohorta de personaje shakespeareene? Şi nu două sau trei, ci în jur de 50, interpretate sau amintite doar de trei actori? Pare greu de imaginat, greu de jucat, greu de acceptat. Autorii americani au condensat, nu glumă! Dar până ca textul să intre pe linie dreaptă, au fost şi shakespeareologi care au strâmbat din nas la început, neacceptând "mutilarea" celor 37 de capodopere ale celui mai cunoscut scriitor englez, dar succesul de public a prevalat. Iată de ce actorii au mers cu Lucian Ţion la sigur, îmbogăţind şi pigmentând interpretarea cu surprinzătoare efecte comice, unele elaborate îndelung, altele găsite pe moment şi incluse inspirat în fluxul jocului de un dinamism ieşit din comun.
La alte montări de spectacole pe scenă, în ciuda apropierii fizice, distanţa dintre actor şi spectator e mai mare decât atunci când reprezentaţia ar avea loc în sala mare. Intimitatea dispare în austeritatea interpretării şi răceala se instalează numaidecât, în ciuda faptului că interpretul e la un pas de tine. Shakespeare-ul în tenişi de la Sfântu Gheorghe desfiinţează pe rând orice bariere convenţionale, ajungând, pe bune, un spumos spectacol interactiv pe gustul publicului. Se râde mult, cu poftă, de la început până la sfârşitul apologetic cu "disecarea" în fâşii a lui
Hamlet, din partea a doua. Se aplaudă mai tot timpul. Actorii întreţin ritmul îndrăcit pe parcursul celor două ore de spectacol. Jocul lor electrizează publicul. Se râde în delir. Dialogarea fără fasoane despre personajele bardului de la Stratford, slalomul uriaş prin parodierea unor scene cheie sau simpla trecere în revistă a unor replici de mare anvergură probează măreţia şi popularitatea unei opere dincolo de orice bănuială de a-i prejudicia valabilitatea sau valoarea. Reperele shakespeareene sunt materii prime introduse în fabrica de râs a spectacolului. Se face haz nu de scrisul lui Shakespeare, nu de tematica arhicunoscută a pieselor, deşi a avut parte şi de detractori ca orice autor de geniu, care ar savura deriziunea, ci de suficienţa consumatorului de azi, grăbit şi instruit după ureche. Dar
terapia Shakespeare prinde bine atât spectatorului mediu, cât şi celui rafinat. Se simte că autorii textului, actori ei înşişi, cunosc bine strategiile de manipulare ale publicului la orice nivel, sunt versaţi în meserie până la ardere şi autopersiflare, punând la îndemâna interpreţilor cele mai nebuneşti trucuri cu putinţă pentru a obţine efecte comice, terapeutic benefice. Dacă un autor de comedii reuşeşte să distreze publicul se poate spune că şi-a atins ţinta. Regizorul Lucian Ţion, servind acest scop, nu şi-a propus altceva. El a găsit rezolvări ingenioase, unele desprinse parcă din
commedia dell`arte, altele debordând desuculente dozări ale burlescului, îmbrăcând în haina generoasă a bucuriei de a comunica şi a se juca pe scenă structura de puzzle a piesei. Secvenţele se leagă firesc, fără respiro, dând unitate şi coerenţă întregului.
Formula spectacolului lasă loc larg improvizaţiei. Daniel Rizea, Sebastian Marina şi Ion Fiscuteanu jr. formează un trio monolitic, inventiv coordonat în asamblarea secvenţelor. Foarte reuşite sunt momentele tratate în stil
hip-hop (tranzitând
Othello) sau gen cabaret (cu fantoma din
Hamlet)
, ca să nu mai vorbim despre improvizatul meci de fotbal, sinteză comică a pieselor istorice în care coroana este pasată de la unul la altul ca un balon metamorfozat în simbol aleator al puterii.
Întruchipând secvenţial pe Julieta, Tybalt, Othello, Macduff, Cleopatra, Francisco, Ofelia şi Claudius, disponibilităţile abordării ludice înregistrează cote majore la Sebastin Marina, un actor exersat deja în roluri de anvergură, dezinvolt şi tenace în acelaşi timp. Cele mai pregnante apariţii ale sale sunt, paradoxal, în travestiurile ultra-parodiate Ofelia şi Julieta sau în postura de actor jovial incitând la dialog spectatorii.
Un Romeo abulic, torturat de iubire, nu lipsit de spuma autopersiflării, propune Daniel Rizea, alături de lucide creionări din mers pentru Cezar, Bernardo, Polonius, Laertes, Doica din
Romeo şi Julieta sau Vrăjitoarea din
Macbeth. Prestaţia sa presupune tact studiat în eleborarea personajelor şi persuasiune în relaţia cu publicul.
Din Ion Fiscuteanu jr. ies la iveală candoarea, delicateţea şi multiplele posibilităţi de a le valoriza scenic atunci când tăvălugul comediei nu prea dă semne că ar fi dispus să le evidenţieze. Adică ştie să-şi creeze momentele lui de mare sensibilitate, trecând abil de la Macbeth şi Marc Aureliu la Hamlet de pildă. Momentul lui de vârf este când pune în evidenţă tracul actorului ce trebuie să rostească celebrul monolog din
Hamlet. Tot în registru comic ni se atrage atenţia că notorietatea unor replici au efect de bumerang asupra actorilor. Miza e prea mare şi faima cuvintelor nemuritoare inhibă, pune în dificultate, stânjeneşte.
La ieşire, în hol, dau din nou peste afişul spectacolului. Marele Will mă priveşte pieziş, oarecum detaşat. Pare că-şi mângâie satisfăcut bărbia. După ce şi-a creat demiurgic lumea lui de personaje şi semne în şase zile, după varianta soresciană, "în ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut." A observat că "directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe." Pe cel de la Sfântu Gheorghe, propus de directorul Horaţiu Mihaiu, tocmai îl privesc. Terminându-şi treaba, "Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă / Ar merita să vadă şi el un spectacol..." Cel de la care tocmai am ieşit împreună la braţ nici nu e rău.
