Mars Needs Moms şi filme pentru speriat copiii

"Who needs Mars Needs Moms­?", s-au întrebat unii critici americani după ce animaţia în 3D produsă de Walt Disney şi regizată de strănepotul lui H.G. Wells a avut premiera, în 11 martie 2011. Realizat cu un buget de 150 milioane de dolari, filmul riscă să le aducă producătorilor pierderi importante pentru că spectatorii nu se înghesuie. Mai bine aşa decât "să se traumatizeze" puştii.
 
Filmul e anti-educativ. Sau educativ cu de-a sila. Cui foloseşte să sperii copiii spunându-le că, dacă nu-şi ascultă părinţii, aceştia vor muri? Cine are nevoie de oameni care de mici să se simtă vinovaţi pentru nefericirea părinţilor lor? Probabil, tot nişte părinţi care cred, pe principiul "Vrei să moară mamiţica?", în sănătosul leac de frică menit să hrănească responsabilitatea de mai târziu.
 
Eroul din Mars Needs Moms, Milo, pleacă din block starturi cu un handicap. Pentru că a fost obraznic cu mama şi i-a spus că mai bine i-ar fi fără ea (nu l-a lăsat să vadă filmul preferat cu "zombies" pentru că nu a mâncat broccoli), este pus în faţa pierderii ei. Nişte marţieni (mai precis, marţiene) care au urmărit de sus scena şi s-au convins că mama lui Milo ştie să-i facă educaţie, trimit o navă spaţială pentru a o răpi. De ce? Pe Marte societatea e atât de evoluată încât feministele au preluat deja puterea (!). I-au aruncat pe bărbaţi la gunoi (într-un decor luat ca din Wall-E) şi, o dată la 25 de ani, împrospătează populaţia producând nişte copii / pui pe care îi cresc cu ajutorul unor bone-roboţi. Aceste bone nu sunt prea performante, de aceea şefa marţienilor, o hoaşcă rea şi scofâlcită (care ar avea nevoie de Botox, îi aruncă Milo), decide că e nevoie ca bonele să fie reformatate cu ajutorul unor calităţi materne pămîntene. Iar aceste calităţi nu pot fi luate decât prin introducerea unui ac lung în capul mamei respective, la răsăritul soarelui, ac ce ar scoate din mamă toate amintirile şi ar omorî-o.

Cam mult pentru nişte copii de vârste mici, publicul-ţintă al filmului. Ideea cu marţienele feministe ar putea funcţiona într-un film gen Wall-E, destinat tuturor categoriilor de public, dar ea nu e stoarsă nici pe sfert de umorul şi băşcălia pe care le-ar fi putut furniza. Paradoxul face că, deşi "targetat" pe cei de până la 12 ani, filmul strecoară şi poante destinate unor spectatori mult mai în vârstă. De pildă, un alt om cu care Milo se întâlneşte pe Marte, Gribble, care era şi el copil atunci când a încercat să-şi salveze mama, bate apropouri la preşedinţia lui Ronald Reagan şi vorbeşte ca în anii '80, la fel cum bona-robot Ki (de bună-credinţă) e atât de fascinată de oameni încât a învăţat pe de rost zeci de expresii colocviale, din dosul blocurilor din Bronx. (Traducerea în română nivelează involuntar tot)
 
Filmul este unul scump. S-au cheltuit 150 milioane de dolari pentru producţie, dar motion capture-ul, care a permis copierea gesturilor şi a mimicii lui Seth Green (chiar dacă pe urmă personajului lui Milo i s-a dat altă voce), nu e şi o performanţă estetică. Cu excepţia peşterii colorate şi edenice care te trimite cu gândul la Avatar (dar nu-i nimic), celelalte decoruri sunt întunecate şi triste, chiar şi atunci când le copiază pe cele din Star Wars (copiii oricum nu vor şti de ce) sau Wall-E.
 
Cel mai bine scrise replici sunt cele pe care Milo şi mama le schimbă pe pământ. În lipsa gravitaţiei, totul o ia razna. Scenariştii uita unde să pună accentele şi exact momentele şi personajele cele mai terne ajung să se bucure de cea mai mare atenţie. Personajele sunt neinteresante când nu sunt de-a dreptul urâte, cu excepţia bonei-robot Ki, neexploatată oricum nici ea. Ce folos că mama, copiată şi ea prin motion capture după Joan Cusack (o foarte bună actriţă de comedie) e doar o cantitate neglijabilă?
 
Gribble, geniul tehnic durduliu care apare şi prea mult, e de-a dreptul enervant, iar personaje ca "animalul de casă" Two-Cats, care arată ca un păianjen de sârmă, sunt infantile de-a binelea. Cui i-ar plăcea un asemenea companion?
 
E o mare diferenţă între acest păianjen-pisică şi Wall-E, iar diferenţa nu e dată de performanţă tehnică a realizării, ci de faptul că roboţelul Wall-E era umanizat, avea sentimente şi porniri cu care ne identificam şi care ni-l făceau drag. Aceasta e, de fapt, marea diferenţă dintre Who Needs Mars şi alte animaţii SF (sau nu) cu priză la publicul foarte tânăr.
 
Copiii nu sunt aşa uşor de cumpărat, mai ales cei care au apucat să vadă seriile Ice Age, Shrek sau Narnia, Wall-E sau Up. Nu e suficient să le oferi o animaţie în 3D care să nu le spună măcar o poveste cu care ei să rezoneze. Nu e de mirare că filmul merge prost în sălile americane. Dar americanii, ca şi Gheorghe Dinică în Filantropica, ar trebui să ştie deja că "mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic".