Filmul transferă în 2010 aceeaşi temă pe care o vorbeau, cu ceva timp în urmă, Fight Club şi Pride and Glory şi John Q şi Training Day şi, poate, zeci de alte producţii nord-americane: spargerea realităţii în două. Aproape uluitoare în acest caz, scindarea este între două realităţi: una a faptelor şi alta a banilor sau, altfel spus, una a vinovaţilor şi alta a vinovaţilor care trebuie găsiţi. Bipolaritate şi încercare de re-echilibrare prin manifestarea opusului.
Mick Haller (Matthew McConaughey) este la răscruce. E versat, sexy, sigur pe el şi extrem de masculin şi, într-o clipă, devine speriat, bulversat, preocupat, îngîndurat, trist, abătut, ciufulit, palid, pentru ca să redevină cu următoarea bătaie de pleoape, puternic, ferm şi intransigent. Confruntat cu puterea banului, cu responsabilitatea de a fi cel mai bun, dar măcinat, în acelaşi timp, de vinovăţie şi de un soi de orgoliu amestecat cu ruşinea de a fi eşuat, el care nu eşua niciodată, Mick parcurge ca într-un joc de şah bine anticipat, paradoxul dublului, pledînd azi pentru clientul său şi, tot azi, dar anticipativ, pledînd împotriva acestuia. Tensiunea dublului nespart în două este extrem de bine surprinsă şi dificil de menţinut prea mult. Simţi, împreună cu personajul, că ţi se înteţeşte pulsul.
Acelaşi personaj este şi lumina şi umbra sa. Este cazul aproape fiecăruia dintre personajele peliculei. Te întrebi dacă Maggie McPherson (Marisa Tomei) este despărţită mental sau nu de fostul ei soţ. Te întrebi cum poate fi procuror ziua, apărînd legea, şi un heavy drinker seara, încălcînd discret dar convins legea autoconservării abandonîndu-se unui abuz aparent eliberator. Te întrebi, multă vreme în sala de cinema, dacă Louis Roulet (Ryan Phillippe) este sau nu oribil, adică dacă a făcut sau nu crimele ce îi sunt atribuite, la început ipotetic, şi ţi se pare că acest puer aeternus nu ar putea vreodată săvîrşi acele brutalităţi. Eşti cel puţin surprins de inocenţa demonstrată tardiv a lui Jesus Martinez (Michael Peña) un personaj ce pare cel puţin dubios la prima vedere şi care, din nou, pare a fi mult mai fioros decît angelicul Louis şi mult mai capabil de crimă. Şi putem continua această analiză pe peliculă şi în cazul lui Corliss, Lena sau Val Valenzuela, tare sociale, care reuşesc, spre surprinderea unora dintre noi emoţionaţi de rezultat, să spună sau să facă lucrurile potrivite la momentul potrivit alcătuind dibaci binele.
Filmul este despre trăirea dihotomică a culpei într-o lume marcată de o pudibonderie socială crasă, inversări mincinoase dar obligatorii de rol şi disonanţe cognitive permanente. În această lume în care doar glasul conştiinţei te poate diferenţia de masa amorfă a celor ce aşteaptă să cunoască, printr-un ochi sau altul, crima, şansa de a deveni erou este unică şi ar fi bine, pentru a te exonera de vină, să nu o ratezi.
*) Legea umană capătă caracter divin: 200 de milioane de locuitori ai Statelor Unite sunt în favoarea pedepsei cu moartea. În mod aparent paradoxal, Statele Unite a rămas singura ţară din ambele continente americane care e încă în favoarea acestei practici, la care, înţeleg, s-ar renunţa din motive economice mai mult decît din motive ideologice. Listez celelalte ţări ca să înţelegeţi paradoxul: China, Iran, Irak, Arabia Saudită, Yemen, Sudan, Vietnam, Siria, Japonia, Egipt, Libia. Lumea arabă şi parte din lumea asiatică au cumva alte legi, care postulează foarte concret libertăţile oamenilor. Nu la fel se petrece în Statele Unite unde libertatea cetăţeanului este un concept fluturat poate la fel de des precum steagul cu dungi şi steluţe. Şi dacă "In God they trust", inclusiv libertatea la viaţă, ar trebui să fie un sine qua non.
**) În Statele Unite, crimele săvîrşite de copii au crescut cu 200% comparativ cu anii '50. Fenomenul este departe de a fi eradicat. În încercarea de a-şi proteja copiii, americanii devin şi mai violenţi. O extremă generează o nouă extremă. Într-un singur an (2005), în Statele Unite au fost înregistrate 450.000 de delicte criminale.