Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Aniversarea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Blowing degeaba - Aniversarea de Jeroen van den Berg


aprilie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Text şi context. Opţiunea regizorului Vlad Massaci pentru a doua sa premieră la Naţionalul din Târgu Mureş este textul numit Aniversarea, ceea ce, inevitabil generează confuzii, pentru că tot "Aniversarea" se numeşte şi spectacolul pus cu puţin timp în urmă de regizor la Teatrul Nottara din Bucureşti. Doar că la Nottara este vorba de Aniversarea / Festen de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, care a fost şi primul film asociat manifestului danez Dogma '95, iar la Naţionalul din Târgu Mureş avem de a face cu Aniversarea / Blowing a olandezului Jeroen van den Berg (iată, tot aproape de nordul Europei). Textul la care ne referim vine la doi ani după Polaroid, pe care van den Berg l-a prezentat în New York la "Lark Theatre Studio Retreat", după ce a participat, în perioada 2006 - 2007 la worshop-ul de dramaturgie de la "Lark Play Development Center", alături de, printre alţii, Rajiv Joseph, Peca Ştefan şi Alina Nelega.
Ulterior, textul Blowing / Aniversarea a fost publicat în antologia Dramaturgi olandezi de azi, din cadrul seriei de dramaturgie contemporană editată de Fundaţia Camil Petrescu şi coordonată de Andreea Dumitru şi Ioana Anghel. Traducerea (foarte reuşită) îi aparţine Lilianei Alexandrescu.
 
Regizorul Vlad Massaci a abordat acest text împreună cu trupa "Liviu Rebreanu", după succesul fulminant pe care l-a avut cu spectacolul Campionatul de improvizaţie şi după True West de la Teatru 74, tot în Târgu Mureş. Aniversarea înseamnă revenirea la Naţional şi prelungirea colaborării cu actriţa Monica Ristea, care, de această dată, are partea leului.
 
Aniversarea este, în altă ordine de idei, şi un text care aruncă o momeală. El începe cu eforturile pe care o mamă le depune pentru a-şi serba ziua de naştere, dar, ca urmare a faptului că lucrurile merg pe dos, ea decide că totul trebuie luat de la început. Drept pentru care totul chiar o ia de la început, la propriu, dar merge din nou într-o direcţie neagreată de protagonistă. Procedeul ca atare este utilizat de către dramaturg o singură dată, el aruncă spectatorului o momeală, inducându-i ideea că se va juca şi de-a aniversarea dar şi de-a teatrul, că tot ce e greşit poate fi resetat şi derulat pe repede înapoi, pentru a fi după aceea luat de la început, până iese bine, dar în final el transferă totul asupra camerei de luat vederi primită cadou şi abandonează procedeul în sine, dând o cu totul altă direcţie textului şi, implicit, impunând o altă direcţie spectacolului însuşi, înşelând orizontul de aşteptare deja creat al spectatorului (ceea ce, dramaturgic vorbind, poate ridica probleme, datorită clivajului care apare între presupusa intenţie şi dezvoltarea pe alt palier a părţii a doua a textului / spectacolului).
 
Spaţiul şi utilizarea lui. Concepută de Andu Dumitrescu, scenografia este una foarte specială: întreg spaţiul de joc este încapsulat într-o cutie separată total de spectatori printr-un al patrulea perete transparent, prin care se poate observa voyeuristic ceea ce se întâmplă în sufrageria familiei Beumer. Cutia respectivă poate funcţiona foarte bine şi ca acvariu de peşti ornamentali, şi ca televizor (forma ei chiar asta sugerează, până la urmă) şi ca celulă. În toate cele trei cazuri, ea este în directă relaţie cu textul, generând în acelaşi timp şi un efect de mise-en-abime şi transmiţând aceeaşi idee: familia este celulă, familia este acvariu, familia este un posibil film extrem de captivant, un reality show pe care îl urmăreşti cu sufletul la gură şi cu senzaţia delicioasă că te uiţi la ceva intim, la care nu ar trebui să te uiţi, şi că subiecţii pe care îi urmăreşti nu au cum să riposteze pentru că sunt împiedicaţi de zidurile celulei / sticla groasă a acvariului / ecranul televizorului. Asta însă, doar în cazul în care nu există cineva destul de puternic încât să rupă aparenţele şi să treacă dincolo de ele (aici este vorba despre Jurgen, fiul familiei Beumer, care o trage după el şi pe sora lui, o fiinţă suficient de timorată, încât să nu poată rezista fără a fi dominată - în primul caz de părinţi, în al doilea caz de frate, cu care - aflăm dintr-un monolog "căzut la montaj" - că a plecat în Franţa, în căutarea unei vieţi lipsite de constrângeri). Completată şi de proiecţiile video care marchează diversele funcţii ale mai sus amintitei cutii, scenografia lui Andu Dumitrescu, un spectacol în sine, se adresează direct spectatorului, negându-i şi refuzându-i în acelaşi timp apropierea. Cu alte cuvinte, prin faptul că este un spaţiu complet închis, dar cu un perete transparent, îl invită pe acesta să fie indiscret şi să urmărească drama familiei Beumer, petrecută cu ocazia unei fericite aniversări, dar, concomitent, din nou prin existenţa acestui al patrulea perete, îi reproşează implicit spectatorului actul de voyeurism. Ieşirea din cub se petrece doar la finalul spectacolului, atunci când cei doi tineri evadează, prilej cu care spectatorii îşi dau seama pentru prima dată că cele două personaje le apar clar conturate, restul fiind, prin comparaţie lipsit de contur. Dar, aşa cum într-o familie model toată lumea se adaptează din mers, la fel se întâmplă şi cu privirea spectatorilor, care, după câteva minute de acomodare, acceptă drept clar ceea ce la început părea neclar, curiozitatea fiind prea mare pentru a refuza invitaţia la joc, înlăturând de bună voie senzaţia de disconfort.
 
Distribuţia şi celelalte. Aşa cum spuneam mai sus, partea leului îi revine actriţei Monica Ristea, distribuită în rolul mamei care ţine neapărat să îşi serbeze împlinirea a patruzeci şi cinci de ani ca la carte, cu un brunch copios, cu toată familia în jurul ei şi, dacă tot primeşte cadou o cameră de luat vederi, cu filmarea evenimentului. Actriţa are de punctat relaţia cu soţul - care este încordată şi falsă -, pe aceea cu copiii - care este doar aparent relaxată, singurul moment de sinceritate fiind acela în care îşi învaţă fiica să reziste cu zâmbetul pe buze la cele mai mari dureri posibile, provocate în special de bărbaţi -, relaţia cu Thea, sora ei, care este falsă pur şi simplu, şi relaţia cu ea însăşi, care e una de idilică amăgire şi întoarcere în trecut, relevant fiind momentul din final, în care ea îşi rememorează propria naştere. Monica Ristea trece acrobatic de la o stare la alta, acordându-şi vocea şi adaptându-se în funcţie de parteneri, ea făcându-şi simţită prezenţa chiar şi atunci când nu se află în spaţiul de joc. Dan Rădulescu, în rolul soţului şi tatălui depăşit de situaţie - de la manevrarea telecomenzii pentru apărătoarele exterioare şi până la intenţia de a-şi părăsi familia - apare în general spăsit şi reţinut, dezorientat şi timorat, lăsându-se vampirizat de cei din jurul lui - până şi izbucnirile de mânie îi sunt luate numai pe jumătate în serios. Cei doi tineri, Esther - copilăroasă, dar rece, creată ca fetiţă care refuză cu obstinaţie, în mod artificial, să crească mare (Anca Loghin) şi Jurgen - un tânăr care ţine să demonstreze prin orice mijloace că poate şi trebuie să se rupă de influenţa nefastă a părinţilor, erijându-se în protectorul surorii sale (Rareş Budileanu) înaintează încet, dar sigur, spre momentul părăsirii casei părinteşti, lăsând în urmă o mamă care refuză să accepte ceea ce este evident şi un tată care eşuează încă o dată în ceea ce îşi propune să facă. Spectacolul este coerent în special din punct de vedere vizual, începând cu întreaga instalaţie care îi dă formă şi până la potrivirea actorilor în rolurile care le-au fost distribuite. Cu toate acestea, coerenţa este de câteva ori sabotată de semi-gagurile inserate pe ici, pe acolo (ele sunt doar "semi" pentru ca se poate ghici intenţia, dar această intenţie se materializează în lipituri care dăunează ansamblului şi care, prin modul mecanic în care actorii se supun acestor intenţii / indicaţii creează fisuri ce trebuie ulterior depăşite din mers). Artificiul nu era, însă, deloc necesar, pentru că tot amestecul de umor şi sarcasm este deja conţinut în text şi reflectat de situaţia reprezentată. Mai mult, o doză de absurd este conţinută implicit şi în modul în care sunt expuse aceste personaje privirii, în cutia pomenită mai devreme, accentuându-se în acest fel derizoriul, micimea şi limitarea lumii construite de ei pentru ei.
 
Puncte tari şi puncte slabe (recapitulare)
 
Puncte tari: scenografia, care exploatează la maxim resursele textului şi potenţează situaţiile scenice, Monica Ristea, Dan Rădulescu, Rareş Budileanu, Anca Loghin (pentru potrivirea fizică pe care o are cu rolul în care a fost distribuită şi pentru glacialitatea pe care o degajă), coloana sonoră, proiecţiile video (minus momentul "războiul stelelor")
 
Puncte slabe: Momentele moarte create de semi-gagurile neinspirat plasate în spectacol, Anca Loghin (pentru dicţia defectuoasă şi lipsa de mobilitate), direcţia schimbată din mers a textului şi, implicit, a spectacolului, vocea de la interfon a mătuşii Thea (nemenţionată în distribuţie şi care, prin lipsa de expresivitate, drenează de tensiune finalul spectacolului)
 
Consideraţii de final
 
În încheiere ar fi utilă şi o referire la titlul în original al textului, care este în engleză: Blowing. O simplă privire aruncată într-un dicţionar explicativ dezvălui o mulţime de sensuri ale verbului to blow, o mare parte din ele putând fi aplicate piesei lui van den Berg: a demola prin explozie, a năvăli, a-şi pierde stăpânirea de sine, a exagera, a izbucni, a se lăuda excesiv, a pleca pe neaşteptate, a fi în mişcare, a se prăbuşi (despre tavanul unei mine - vezi momentul în care tavanul casei începe să se dezintegreze prin căderea lustrei şi a tencuielii), şi, cireaşa de pe tort: jam session în jargonul muzicienilor de jazz - pentru că, în final, asta este textul: patru voci care improvizează, care încearcă să se anticipeze şi să îşi răspundă, care se amestecă, dar care (spre deosebire de jazz) nu pot ajunge la armonie.
 
Apărută într-un moment (din nou) neprielnic la Teatrul Naţional, spectacolul de faţă este prima propunere valabilă din actuala stagiune a trupei "Liviu Rebreanu". Ar fi de sperat, până în vară, că nu rămâne şi singura.
 ______________________________________________________________________
 
Teatrul Naţional Târgu Mureş, Trupa "Liviu Rebreanu"

Aniversarea,
de Jeroen van den Berg
(premiera în luna martie 2010)
Scenografia: Andu Dumitrescu
Regia artistică: Vlad Massaci
Distribuţia: Monica Ristea (Els), Dan Rădulescu (Leo), Rareş Budileanu (Jurgen), Anca Loghin (Esther)



 Toate articolele despre Aniversarea


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer