Debut pretenţios - L'enfance d'Icare

L'enfance d'Icare, ultimul film în care a jucat Guillaume Depardieu, construieşte o poveste în jurul datelor biografice ale actorului francez. În 1995, Depardieu a avut un accident de motocicletă. În urma operaţiei de refacere a piciorului drept, vătămat în accident, s-a ales cu o infecţie din cauza căreia, într-un final, medicii au fost nevoiţi să-i amputeze membrul inferior. În 2001, actorul s-a separat de soţia sa, Elise; cei doi au o fiică, Louise.

Jonathan Vogler, personajul său din film, a avut un accident de motocicletă cu ani în urmă, şi-a pierdut piciorul în urma accidentului, iar soţia sa l-a părăsit. În prezentul acţiunii de pe ecran, Jonathan trece printr-un proces medical în care îi este aplicat un tratament greşit, o altă situaţie pe care o regăsim în viaţa actorului principal (contractarea infecţiei la picior). Pentru Alex Iordăchescu, autorul acestui film, faptele pomenite sînt pretextul unei meditaţii filmico-filosofice asupra vieţii şi morţii, asupra încercării omului de a deveni Zeu, de a dobîndi nemurirea.
 
Din meditaţia propusă de Alex Iordăchescu rămîn numai pretenţiile. Nu orice film în care apar cuvintele viaţă şi moarte devine imediat şi filosofic. Cîteva exemple de pe ecran pot fi elocvente: cînd doctorul Karr încearcă să îl convingă pe Jonathan să urmeze tratamentul care i-ar fi redat piciorul (o modificare genetică ar declanşa regenerarea acestuia), adresează o întrebare cheie. Care ar fi diferenţa dintre viaţă şi moarte? Răspunsul său e că diferenţa e tocmai viaţa. Cîteva clipe mai tîrziu, medicul se apropie prieteneşte de Jonathan şi îi promită că îi va spune totul despre un anumit subiect. Jonathan priveşte în altă direcţie şi spune ca pentru sine, cu scepticism: "Totul..." Fiica doctorului Karr e sub tratament în clinică şi e pasionată de experimentele tatălui său. Îl invită pe Jonathan în sera cu plante a clinicii, despre care spune că ştiu calea. Jonathan, din nou, meditativ-sceptic, interoghează retoric: "Calea?..." Pretenţiile vizibile în aceste rostiri cu subînţeles, faptul că ar trebui să descopere profunzimi ideatice şi umane copleşitoare, au un efect contrar aşteptărilor autorului. Într-adevăr, temele propuse de Iordăchescu sînt interesante. Ele, în sine, merită dezbătute. Filmul, însă, prin seriile de banalităţi pe care le conţine, prin rezolvările comune în care se scaldă, duce temele în anecdotă, nu în zona disputei filosofice.

În ceea ce priveşte banalitatea expunerii, odată pornit filmul şi înţeleasă traiectoria sa tematică, elementele pe care le va aduce autorul pe ecran şi modalitatea în care vor fi ele reprezentate nu vor surprinde. Jonathan e chinuit de pierderea soţiei, o visează necontenit şi, inevitabil, la finele fiecărui vis bărbatul o bruschează pe femeie (o iubeşte atît de mult că ar obliga-o să rămînă alături de el, iubire-pasiune distructivă). Soţia sa se ţine cu mîinile de pântece, aflăm că a pierdut o sarcină. Imaginea fiicei pe care n-a avut-o îl bîntuie pe Jonathan: o copilă veselă sare coarda. Universul oniric al personajului e plin de reprezentări comune, de multe ori senzaţia de ridicol fiind destul de prezentă.

Legăturile dintre personaje sînt cît se poate de evidente, unul pare o soluţie narativă care să motiveze existenţa altuia, în contextul în care, pe ecran, trebuie să fie şi dramă, şi dragoste, şi ştiinţă, şi obsesii. Karr e medic specialist în genetică. Fiica sa are probleme genetice pe care el încearcă să le îndrepte. Flirtul la clinică e rezolvat prin prezenţa fiicei medicului, care se îndrăgosteşte de Jonathan. Care, la rîndul său, e tulburat de trecut. De asemenea, Karr, the mad scientist, are o asistentă-vampă care supraveghează tot ce se petrece în clinică cu o atitudine şi o privire lesne de imaginat.

Filmul este uşor de urmărit, nu ridică probleme de receptare. Pînă la intervenţia creatorilor săi, cel puţin. La finalul poveştii, Alice, fiica lui Karr, are un accident. Vrea să îl salveze pe Jonathan şi e lovită de autoutilitara care îl transporta pe bărbat spre o clinică oncologică. Însă, după cum avea să explice producătorul Dan Burlac la finele proiecţiei de la Cluj, fata nu a murit din cauza accidentului, ci din cauză că a părăsit clinica. Boala ei cerea un mediu special, pe care tatăl său i-l construise în clinică. Lipsită de acel mediu, viaţa sa se stinge rapid.
 
Toate aceste detalii arată neîmplinirea proiectului semnat de Alex Iordăchescu. Faptul că ici şi colo filmul reuşeşte să se dezmorţească puţin, printr-un cadru luminos, printr-un travling deosebit, păleşte în faţa banalităţii, artificialităţii şi confuziilor pe care filmul le expune. Cu toate acestea, Guillaume Depardieu dă dovadă de talent şi faţa sa extrem de expresivă cu siguranţă nu va fi uitată uşor. Însă, prin trimiterile către viaţa sa - maltratarea medicală, handicapul său (chiar dacă scenariul nu a fost inspirat din întîmplările trăite de francez) - actorul nu e pus în valoare, ci, mai degrabă, e folosit. Depardieu a murit la scurt timp după încheierea filmărilor la acest proiect, din cauza unei pneumonii severe. Dacă realizatorii filmului vor insista să discute viaţa şi activitatea actorului atunci cînd întîlnesc spectatorii, atunci senzaţia că l-au folosit pe Depardieu va fi cu atît mai puternică.