Un spectacol cu forţă de seducţie - Don Juan vine din război

Don Juan-ul creat de textul lui de Ödön von Horváth este un personaj tragic, nuanţat sufleteşte în raport cu omonimul său clasic, rămas în memoria colectivă ca tipul seducatorului, şarlatanului sentimental, lipsit de scrupule şi incapabil de sentimente profunde. Născut în Renaştere, mitul eternului seducător străbate veacurile ajungând să ilustreze în secolul al XX-lea omul bântuit de himera unui ideal intangibil, conştiinţa tragică a limitei, complemataritatea eros-thanatos.

Scrisă în 1936, când Europa încă îşi lingea rănile provocate de ororile Primului Război Mondial, piesa lui Ödön von Horváth conferă profunzime personajului principal prin reflexul pe care îl are în conştiinţa acestuia experienţa tragediei colective, ce obligă individul la o meditaţie asupra adevăratelor valori, asupra iubirii ca unică redută în calea morţii.

Scenografia  semnată de Florica Mălureanu recreează atmosfera secolui trecut prin amenajarea într-un spaţiu neconvenţional, cel al halei Simerom, a unei cafenele vieneze în care spectatorii sunt aşezaţi la mese alături de actori. Încă din debutul spectacolului, atmosfera este impregnată de tema războiului, prin simboluri vizuale (pereţii sunt acoperiţi cu articole din ziare sau cu elemente grafice reprezentând oameni în uniforme ori avioane de luptă) şi auditive (zgomotul bombardamentelor).

În haosul colectiv, Don Juan (Adrian Matioc) întors de la război caută drumul spre gară. Singurul său ţel este de a junge la logodnica pe care o amăgise şi o înşelase în repetate rânduri şi despre a cărei moarte provocată de suferinţa iubirii neîmpărtăşite, el încă nu ştie nimic. Apăsat de vina de a o fi părăsit, acesta îi trimisese în repetate rânduri scrisori de pe front în care îşi cerea iertare şi îi jura credinţă veşnică ("Războiul se va sfârşi curând. Eu voi veni şi voi fi numai al tău"), dar declaraţiile de dragoste nu mai puteau ajunge la "biata domnişoară" (cum o numeşte fata în casă), ci sunt primite cu durere în suflet de bunica acesteia (Dana Taloş), bătrână şi bolnavă, a cărei ultima dorinţă este să-l vadă căit şi copleşit de aceeaşi suferinţă care îi ucisese nepoata.

De la drumul pe care pornise este abătut mai întâi de rănile care îl ţintuiesc la pat, fiind îngrijit de călugăriţe, iar apoi de tentaţiile erotice care pândesc la tot pasul, mai ales într-un moment dificil în care femeile se simt vulnerabile şi resimt acut lipsa bărbaţilor lor plecaţi pe front. Numeroasele personaje feminine fără identitate, care se ivesc de după podiumul ce înconjoară pereţii imensei cafenele, întruchipează opinia publică, îndeplinind un rol similar cu cel al corului din teatrul antic. Ele îşi exprimă grija pentru soarta soţilor lor aflaţi în război şi vorbesc despre proasta reputaţie a lui Don Juan.

Forţa de seducţie a acestuia a rămas, se pare, neştirbită de experienţa conflagraţiei mondiale. Femeia cu care dansează în cafenea şi care, părăsită, ameninţă că se va sinucide, văduva la care stă în gazdă, fiica acesteia, Gretel, femeile din lumea bună, toate manifestă o atracţie irezistibilă faţă de el şi fiecăreia dintre ele Don Juan îi spune că-i aminteşte "de cineva", mărturisind astfel nevoia de a regăsi în oricare aventură amoroasă clipele de graţie trăite alături de logodnica sa. Chiar psihicul său este un câmp de luptă între tentaţia mizeriei morale şi aspiraţia spre puritate. El este în acelaşi timp seducătorul lipsit de scrupule, dar şi căutătorul fervent al unui ideal al cărei întrupare din păcate nu o recunoaşte la timpul potrivit.

Trei atitudini existenţiale (morală, estetică şi religioasă) coabitează în compunerea portretului personajului principal. Prima dintre ele se situează în sfera de iradiere a temei hybrisului din tragedia antică şi se reflectă în ispăşirea vinei de a fi produs atâta suferinţă în rândul femeilor care-l iubesc. Diferenţa faţă de teatrul antic constă însă în faptul că sfârşitul său tragic şi durerea provocată de aflarea morţii iubitei nu e decât consecinţa inerentă a comportamentului său. Este un tragism de sorginte interioară, iar nu unul cauzat de un destin implacabil.

Idealul lui Don Juan are o importantă componentă estetică. Ocupaţia sa, aceea de a face comerţ cu obiecte de artă, citită în cheie psihanalitică, dezvăluie în plan subconştient înclinaţia pentru colecţionarea unor trupuri frumoase, pe care le tratează ca pe nişte trofee şi le abandonează când s-a plictisit de ele. Chiar şi atunci când gazda sa îi cere ajutorul pentru o prietenă, el acceptă doar cu condiţia ca femeia să fie frumoasă. Superficialitatea sa capătă accente cinice când ajunge să declare că pe femeile pe care nu le place, nu le consideră oameni. Atitudinea aceasta inumană coabitează cu gesturi de generozitate (îi face cadouri fiicei celei mici a gazdei sale) sau cu momente când îşi recunoaşte greşelile şi visează la întâlnirea cu logodnica sa pe care încearcă să o convingă prin scrisori că războiul l-a schimbat în bine.

Dimensiunea religioasă a personajului se regăseşte mai puţin în înclinaţia sa metafizică şi mai mult în felul în care el se reflectă în conştiinţa celorlalte personaje. O călugăriţă de la mănăstirea unde, bolnav fiind, este îngrijit, îl consideră "diavol", iar bunica logodnicei descifrează în pocăinţa sa "teama de iad", fapt întărit de rugămintea lui Don Juan adresată unor femei ce mergeu spre biserică de a-l saluta pe Dumenezeu şi din partea lui.

Confruntarea cu moartea, prin experianţa războiului şi a pierderii iubitei, îl obligă pe Don Juan la o refacere a scării valorilor, la conştientizarea precarităţii vieţii şi a faptului că într-o lume ce îşi pierde reperele, aflată în criză morală şi spirituală, iubirea devine ţelul ultim al existenţei umane. În lumina acestei revelaţii, moartea sa, în solitudine, pe fundalul unui peisaj dezolant (imaginea copacilor desfrunziţi proiectaţi pe un ecran imens) poate reprezenta promisiunea unei reîntâlniri în plan metafizic cu logodnica pierdută, speranţă întărită de valenţele purificatoate ale zăpezii ce-i acoperă trupul.