Cel de-al treilea material discografic al trupei Byron poate fi perceput ca un fel de vitrină rebrand-uită: versiuni proprii după 16 piese autohtone, ca un upgrade aplicat nostalgiilor sau reflexelor sonore ale publicului şi ale artiştilor înşişi. Byron nu reinventează piesele, ci le aplică procedeul reestetizării, ataşîndu-le o sonoritate generic acceptată drept "frumoasă".
"Exerciţiul" lui Vali Sterian cîştigă în acurateţea înregistrării şi a interpretării vocale, dar pierde din spiritul originar - al acelei beţii postdecembriste în care dezordinea încă putea genera o nouă lume. Byron poetizează, melodizează, îndulceşte sonoritatea, dar nu se revoltă sau nu caută să adîncească înţelesul leitmotivelor pe care le-a ales.
Acelaşi procedeu este aplicat interiorizatei şi absurdistanei "Graniţa-n raniţă" a Adei Milea: piesa folk minimală, o incursiune într-un perpetuum mobile al războaielor inutile în care un soldat-Iona vede viaţa ca pe o succesiune nesfîrşită de poveri şi limite, îşi pierde exact caracterul de dezolare introvertită şi devine o baladă rock declamativă, fără asperităţi nedorite. Sound-ul electronic - caracteristic întregului album Tainicul vîrtej al lui Mircea Florian şi implicit piesei "Mă simt minunat" - este înlocuit de Byron cu o orchestraţie specifică rockului melodic, renunţîndu-se la caracterul psihedelic iniţial şi accentuîndu-se o eventuală apartenenţă la manierismul muzicii baroce (prin apelarea la un ton asemănător celui de clavecin).
În "Mica Ţiganiadă" se încearcă o reconstrucţie zaharisită a piesei Phoenix, după obiceiul contemporan de a include - pentru un plus de exotism - pe lîngă tema principală, o linie melodică sau un featuring, aici un soi de raga indiană. Se pune întrebarea dacă "Mica Ţiganiadă" chiar avea nevoie de aşa ceva şi dacă actuala formulă aleasă de Byron nu încarcă nefiresc deja legendara piesă de pe Mugur de fluier.
Există însă pe acest album cel puţin două piese cărora le prieşte amprenta Byron, în actuala formulă instrumentală - poate şi pentru că una este chiar creaţia lui Dan, pe vremea cînd cînta în Kumm, iar cealaltă face parte din repertoriul Luna Amară, o trupă care aderă la aceeaşi estetică a rockului. "1000 de chipuri" şi "Chihlimbar", spre deosebire de variantele precedent înregistrate, dezvăluie soluţii armonice şi orchestrale mai complexe, elaborate, atent şi corect căutate şi - tribut sau încercare băieţească (unii sînt mai buni decît alţii) - sînt dovada că Byron, ca trupă rock, atinge un grad al sensibilităţii şi tehnicii instrumentale etalon pentru colegii lor de generaţie.
În final, un cuvînt şi despre "Perfect" - piesa care dă numele albumului şi care, din păcate, este lipsită de umorul netemperat al originalului Timpuri noi din 1992. Perfectul Byron este un rai cuminte, difuzabil la radio, "ferit de intemperii". Îţi poţi imagina orice - un termopan pus perfect, o coafură perfectă, un ciorap perfect asortat -, dar nu lumea dementă, suprarealistă, a unui Artan care-şi cîntă societatea în derivă, în pragul reconstrucţiei sau al pierderii, acea societate-lambadă de la-nceputul anilor '90, în care nu mai trebuie să te-ascunzi în subterane ca să cînţi rock, dar nici nu poţi lăsa urletul să nu-ţi fie parte a vocii, atunci cînd spui "perfect".
În 2010, şi Phil Collins, şi Eric Clapton, şi Peter Gabriel au scos albume de cover-uri - reîntoarceri la stări emoţionale dintr-o tinereţe care-a fugit prea repede, în tămbălăul secolului XX. Herbie Hancock îşi doreşte să cucerească lumea şi pacea universală cu atît de comercialul The Imagine Project, iar Santana a propus monstruosul proiect-cover cu piese Beatles, AC/DC sau Led Zeppelin, cotat alarmant de jos în topuri. Puţin mediatizat la noi (dar recenzat în Dilema veche), cel mai impresionant proiect dedicat reinterpretării unui sound istoric este albumul lui Mike Patton (ex-vocalistul Faith No More), lansat tot în 2010, Mondo Cane - materializarea unei munci de aproape un deceniu pentru a învăţa italiana, a prinde spiritul canţonetelor, a găsi echipa potrivită.
Pe plan local, Byron sînt exponenţii acestui trend internaţional, ale cărui rădăcini pot veni ori dintr-o gîndire de marketing bazată pe cererea pieţei, ori dintr-o pasiune adevărată a muzicianului care, dorindu-şi să înţeleagă mai bine sensul unor piese, trebuie să le cînte el însuşi. Byron nu sînt nici la finalul carierei, nu au nici forţa personalităţii unui Patton, nici înţelepciunea celui care ţine în palme industria muzicii mondiale. Altfel, consider acest album drept un exerciţiu benefic lor şi ar merita să simţim influenţele pieselor preluate pe materialele discografice următoare.