Recital de grupa mare - Viaţa mea sexuală

Cornel George Popa este scenaristul şi regizorul acestui film. Este şi autorul piesei de teatru omonime, premiată în cadrul Galei Uniter din 2004 şi jucată apoi pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. În teatru actorul trebuie să spună replicile suficient de tare încît să fie auzit şi de spectatorii din capătul sălii. Probabil că transpunerea în film a convenţiei teatrale dă ceea ce vedem în Viaţa mea sexuală: actorii nu mai trebuie să urle fiindcă există amplificare în sala de proiecţie; în schimb, trebuie să vorbească non-stop, eventual să se certe, că altfel se poate plictisi privitorul. Apoi, lipsa replicilor strigate văduveşte filmul de dramatismul (exagerat) al teatrului (un dramatism care, în această artă, ţine, totuşi, de convenţie), locul acestuia fiind luat de afectare. Replici care trebuie să sune profund, care trebuie să plimbe spectatorul pe plaiuri metafizice, retorism şi preţiozitate cît cuprinde, şi secvenţe în care personajele ajung în situaţii extrem de jenante, în urma cărora presupusele sentimente alese pe care ar trebui să le insufle acţiunea sînt receptate drept izmeneală. Pe ecran abundă situaţiile nefireşti şi secvenţele în care autorul îşi umileşte personajele, în care le sancţionează în favoarea unei morale-clişeu. Viaţa mea sexuală rezumă în numai nouăzeci de minute o parte însemnată din ceea ce înseamnă urît şi ratare în cinema.

În centrul poveştii e Dorina, o figură hristică, omul pentru care Sodoma şi Gomora nu ar fi fost arse. Are un copil din flori. Îşi îngrijeşte şi tatăl, cu toate că acesta e recalcitrant, cu toate că e pornit necontenit împotriva ei. Dorina e puntea care susţine toate personajele filmului, le preia nervii şi necazurile sacrificîndu-şi propria linişte. Cu toate că în jurul său e un coşmar, se ţine bine, vorbeşte domol, nu îşi iese din fire. Consistenţa şi trăinicia acestui personaj se vede în felul în care Cristina Florea îşi spune replicile: cu acelaşi glas, în dezacord cu situaţia de pe ecran, ca într-o serbare şcolară. Nici replicile nu o îmbie să facă mai mult, unele dintre monoloagele sale fiind construite după modelul compunerilor din clasele primare: sacadate, monotone, pline de efuziuni artificiale (povestea cu ploile copilăriei şi melcii, de exemplu).

Fiecare personaj poartă o marcă: Marcel (Gabriel Spahiu), colegul de serviciu al Dorinei, vînzătoare în sex-shop, e tipul ratatului cu idei măreţe. Aurelian (Vlad Zamfirescu) - patronul sex-shop-ului - e ipocritul care se crede erou. Vagabondul e Cetăţeanul turmentat al lui Caragiale - are şi o replică şablon în film: Eu n-am casă, doamnă! Vecina jucată de Magda Catone e bîrfitoarea scării. Gelu - unul dintre cei doi clienţi al sex-shop-ului - e frustratul-care-se-crede-artist, celălalt client e manelistul-şmecher. Mai e un fost coleg de grădiniţă de-al Dorinei, actualmente cameraman, prezentat şi el ca un frustrat, degrabă-pupător-de-femei-nevăzute-de-secole-şi-cerşetor-de-atenţie. Cea mai bună prietenă a Dorinei e o prezenţă conjuncturală, care trebuie să pună în evidenţă puterea de sacrificiu a personajului principal, care alege să nască un copil în ciuda problemelor, pe cînd prietena se gîndeşte la un avort. Şi iubitul prietenei trece prin cadru pentru a nu-i scăpa regizorului o remarcă: faptul că toţi bărbaţii sînt porci.

În clipa în care intră în cadru, personajul trebuie să îşi evidenţieze caracterul. Apoi, dacă mai apare, trebuie să întărească impresia lăsată iniţial. Cu personaje clişeatice şi lineare cap-coadă, nu avea de unde să apară vreo brumă de poveste cît de cît suportabilă.

Debutul filmului e grăitor în ceea ce priveşte felul în care autorul alege să îşi umilească personajele: le tăvăleşte în ţărînă, le smulge demnitatea cu cleştele, le abandonează într-un potop de replici puerile. Cameramanul o filmează pe Dorina pentru un proiect de-al său, un documentar în care femeia vorbeşte despre felul în care arată viaţa văzută prin geamul unui sex-shop (ceea ce vedem noi pe ecran e un mise en abîme veritabil, aşadar). Dorina e nemulţumită de faptul că amintirile sale preferate, cele cu melcii copilăriei, sînt numite de operator chestia aia cu melcii. Refuză să mai lucreze cu el. Pentru a o recîştiga, fostul coleg de grădiniţă se tîreşte prin faţa ei ca o rîmă şi îi oferă în chip de implorări urlate întregul respect de care e capabil.

Dorina iese cu prietena ei la o terasă. Prietena, vădit nemulţumită, îi spune Dorinei că a rămas însărcinată. Cu vocea sa moale, mecanică, şi cu o expresie de fericire mimată, Dorina o felicită şi îi spune că e o veste formidabilă, că e minunat. După alte săgeţi trase de prietenă încît să facă vizibilă neliniştea sa, înţelege şi Dorina cum stă treaba. Pînă aici secvenţa fusese filmată peste scrumiera de la masa alăturată, distant, neutru. Camera vine imediat în faţa Dorinei ca să fie clar cine-i martirul şi cine-i de condamnat. Dorina, cu acelaşi glas domol, însă mimînd îngrijorarea, întreabă: tu vrei să păstrezi copilul ăsta?

Gelu vine să o ceară pe Dorina de soţie. Intră în sex-shop smerit, îi dă flori şi îi mărturiseşte dragostea sa neţărmurită. O asigură că nu trebuie să îşi facă griji, el o va iubi pur şi profund, fără să-i pese de devotamentul ei, fiindcă el oricum nu poate procrea. Ca umilinţa să fie clară şi dincolo de pereţii sălii de cinema, odată ce e refuzat cu delicateţe, Gelu trebuie să se scălămbăie puţin în genunchi. Prilej pentru Dorina de a-i da o nouă lecţie. Despre ceea ce înseamnă să fie bărbat. Lecţie pe care Gelu o acceptă cu evlavie şi speranţă.

Cît priveşte sexualitatea, poziţia autorului e destul de clară: e o caracteristică umană ce trebuie înfierată neîncetat, mai ales în degenerările sale de tip sex-shop, locuri ale pierzaniei, vizitate numai de şmecheraşi care vor să arate cool (manele-cool) şi de oligofreni care spun poezii tembele.