Când universităţile erau underground - Amfiteatre şi închisori

Documentarul lui Nicolae Mărgineanu, Amfiteatre şi închisori, este un tribut adus tatălui său - eminentul savant, deschizător de drumuri în psihologia secolului XX - al cărui nume l-a moştenit. Unul din cercetătorii de elită indezirabili în "obsedantul deceniu" şi jumătate (a petrecut 16 ani în puşcărie), renumitul psiholog a avut puterea să mai trăiască încă pe-atât după eliberare ("graţierea" din 1964). Omul a studiat la principalele universităţi din Europa (Germania, Anglia) şi America, după care s-a întors în ţară. A intervenit pe lângă americani pentru retrocedarea Ardealului imediat după 1944 (într-un fatal contratimp istoric, pe când elita politică era formată în principal din cetăţeni de alte etnii decât cea română) şi, acuzat fiind de spionaj pentru americani, a fost întemniţat, torturat şi - în cele din urmă - călit ca om. Şi aşa s-a călit oţelul - caracterele de oţel ale atâtor şi-atâtor oameni dârzi.
 
Urmărind acest episod de "memorial al durerii" m-am întrebat câţi dintre tinerii (şi nu numai) posibili spectatori ai acestui film ştiu ce-nseamnă o elită intelectuală şi felul în care aceasta - în deceniile cinci-şase - a reuşit să transforme (pe şest, desigur) închisorile în amfiteatre. Exact ca-n mărturia lui Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), unde aflăm despre orele-conferinţe susţinute de tot felul de distinşi oameni de ştiinţă şi cultură în faţa auditoriului din celule, format nu numai din titraţi, ci şi din oameni altminteri fără dragoste de carte (muncitori şi ţărani fruntaşi ce deveniseră indezirabili într-o societate bazată pe teroare şi pe nimicirea celor lucrători şi sârguincioşi). Ajuns într-o nouă celulă, filosoful de la Păltiniş avea să descopere o adevărată "academie": deţinuţii ştiau deja, de exemplu, substantivele care fac pluralul diferit şi aproape toate verbele neregulate în engleză, deprinseseră noţiuni de istorie antică, discutau probleme de anatomie, fizică, chimie etc. Matei, un ţăran dornic de a se instrui, declara că, "deşi închis pentru a doua oară, a revenit aici cu oarecare bucurie: venea la "Universitate". Nicăieri ca aici nu aflase de atâtea cărţi, filme, de atâtea ştiinţe şi limbi. Acum învăţa 4-5 limbi deodată, bineînţeles prost, dar le învăţa". Într-un gând cu Noica, şi psihologul Mărgineanu va fi rostit: "Ce curioase sunt întâlnirile astea în închisoare. Nu stai lângă un om, stai lângă o viaţă."

Pe cine mai interesează însă cărţile de psihologie ale lui Nicolae Mărgineanu (Psihologia exerciţiului, Psihologia germană contemporană, Psihologia învăţării, Psihologia franceză contemporană, Psihologia configuraţiei, Analiza factorilor psihici, Psihologia persoanei, Psihotehnica în marea industrie, Problema evoluţiei, Natura ştiinţei, Sub semnul omeniei, Psihologie şi literatură, Condiţia umană, Psihologie logică şi matematică ş.a.) într-o vreme când numele Mărgineanu are cu totul şi cu totul alte rezonanţe în România? Pentru cei tineri (şi nu numai) el este sinonim cu hit-ul pop Mă iubeşte femeile, al lui Mihai Mărgineanu. Poate că pe aici, printre "vedetele" - adesea agramate, agresive, mitocane - apărute peste noapte şi confecţionate de micul ecran otevizat ar trebui să-i căutăm pe urmaşii savantului Mărgineanu şi ai celor asemenea lui, care au înfruntat frigul, foamea şi umilinţele din închisori. Ei sunt, azi, "elita" ţării şi vor mai fi încă multă vreme de-acum înainte.

Amfiteatre şi închisori ● 2010 ● 50' aprox. ● scenariul: Cristina Anisescu ● regia: Nicolae Mărgineanu ● montajul: Nita Chivulescu ● sunetul: Nicolae Mărgineanu Jr. ● muzica: Petru Mărgineanu ● comentariul: Marta Petreu ● lectura: Maria Ploae