Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Oxigen

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Respiraţii accelerate în spaţiul underground - Oxigen


mai 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Text şi context. Dramaturg rus contemporan, regizor de teatru şi film, scenarist, profesor la şcoala de teatru din Irkusk - oraşul său natal - câştigător al importantului premiu pentru teatru "Masca de aur", Ivan Vîrîpaev are o carte de vizită impresionantă şi o reputaţie de autor controversat. După mai multe piese de teatru şi două filme (Euphoria şi Oxigen, plus un scurt metraj realizat ca parte a proiectului colectiv Scurtcircuite, în cadrul căruia cinci regizori ruşi îşi prezintă propria viziune despre iubire), Vîrîpaev ajunge pe mâna regizoarei debutante Olga Macrinici, care îi abordează textul Oxigen cu mult curaj şi cu aplomb, într-un spectacol alert, energic şi foarte promiţător, ţinând seama de faptul că ea se află prima dată în faţa lucrului cu actorii în scenă. Conceput ca o succesiune de piese muzicale mixate de DJ într-un club underground, interpretate de doi performeri, un el şi o ea, cu o copertă de început (un interviu luat de un reporter celor doi protagonişti) şi cu una de final (un outro realizat de DJ), Oxigen are o structură originală numai ca premisă (un disc cu piese muzicale), altfel el fiind compus dintr-o alternanţă de monolog şi dialog (aici solo-uri şi duete), asezonate cu muzică de club. În filmul pe care l-a regizat pentru marele ecran, Vîrîpaev păstrează această idee şi concepe întreaga peliculă la modul propriu ca pe un disc aflat în plin proces de înregistrare în studio.
Lucrurile se schimbă în spectacolul Olgăi Macrinici, ea aşezându-se relaxată la pupitrul DJ-ului şi intercalând bucăţile muzicale între cele de text. De asemenea, regizoarea renunţă la interviul-prolog şi lasă spectacolul să demareze ca atare, introducându-şi spectatorii în atmosfera de club de la bun început - spaţiul este foarte potrivit, montarea fiind plasată în underground-ul Teatrului Ariel, inundat de mixajele care te iau în primire chiar de la intrare, după cum în primire te ia şi însăşi regizoarea, care aplică tuturor spectatorilor binecunoscuta ştampilă de club pe mână, inscripţionată cu "oxigen". Fiecare dintre participanţi, aşadar, vine să îşi ia porţia de aer într-un loc mic, întunecat - de altfel, foarte intim - unde apropierea facilitează comunicarea, pe lângă faptul că serveşte scopul în sine al scriiturii. Aceasta este una alertă, dată fiind structura sa fragmentară, ceea ce permite imaginaţiei celui care o abordează să combine fragmentele în aşa fel, încât ele să servească propria idee despre spectacol şi să îi urmărească demonstraţia.
Varianta propusă pentru scenă în acest caz este una cu textul ajustat, respectiv reorganizat în aşa fel, încât să oglindească nevoia în principal personală de oxigen (a se citi aici nevoia de a respira profund aerul curat pe care îl aduce cu ea împlinirea personală din toate punctele de vedere, dar mai ales prin iubire), lăsând dimensiunea socială şi politică, exprimată agresiv de către Vîrîpaev, pe planul secund sau chiar înlăturând-o pe alocuri. Ceea ce ţinteşte dramaturgul este să includă nevoia de a respira liber a omului, alături de alt om / alţi oameni, în libertatea de a face acest lucru, libertate pe care i-o conferă mediul social, politic, economic în care îşi duce existenţa. Limitele şi limitările acestui mediu sunt trasate cu duritate şi fermitate de autor, corectitudinea politică nu există pentru el, ea fiind oricum un construct artificial, care doar îngrădeşte şi redefineşte cu ipocrizie anumite categorii, doar pentru a salva (şi flata) aparenţele. Modul în care dramaturgul pune problema este unul iconoclast: pornind de la precepte biblice, pe care de multe ori le ia în răspăr încă de la început, le dinamitează rând pe rând, lăsându-le şubrede şi descoperite, pentru că tot ceea ce se zice în Biblie poate fi contrazis de acţiunile umane cele mai naturale şi mai obişnuite cu putinţă sau, dimpotrivă, şocante şi de neacceptat, dar care au menirea de a scutura din temelii o existenţă şi de a o pune pe o cu totul altă direcţie (a se vedea cazul Saşa, care îşi ucide soţia cu lopata pentru că se îndrăgosteşte de altcineva, trecând de la sufocare la oxigen printr-un gest radical şi profund antisocial).
Spaţiul şi utilizarea lui. Actorii relaţionează foarte bine cu ceea ce îi înconjoară (ei cunosc şi intuiesc posibilităţile locului în care se desfăşoară) şi execută mişcările de dans violente şi ample într-un spaţiu periculos de restrâns, dar în care se încadrează cu exactitate. Orientaţi în mod uniform şi egal către toţi spectatorii, care sunt dispuşi pe două laturi ale perimetrului de joc, ei stabilesc o relaţie apropiată cu aceştia, mai ales prin relaxarea cu care se raportează la privitori. Pupitrul DJ-ului este situat la intrarea în sală, astfel încât spectatorii să poată fi luaţi în primire din primele clipe. În rest, spaţiul este utilizat din plin, dinamismul montării transferându-se şi asupra sa.
Distribuţia şi celelalte. Spectacolul de la Teatrul Ariel Underground este unul plin de ritm, care leagă fragmentele de text prin soluţii ingenioase, dându-le coerenţă şi fluenţă. Olga Macrinici introduce elemente surpriză în modul în care tratează scenele alese, le face să curgă una din cealaltă prin momente coregrafice şi de mişcare (realizate de Cristina Iuşan) care subliniază stările caracteristice fiecărui moment în parte, făcând, în acelaşi timp trecerea la momentul următor. O foarte amuzantă şi bine aleasă soluţie este aceea găsită pentru Piesa nr. 7 (de pe disc), intitulată "Amnezia": pornind de la text, care discută sensul cuvintelor, traducerea lor şi atacă scurt inclusiv relativitatea lingvistică, ea dublează partea vorbită de un limbaj inventat al surdo-muţilor, în acelaşi timp amuzant şi bazându-se pe codificări uşor recognoscibile de fiecare. Legătura dintre limbă şi memorie este aici disecată cu umor şi accentuată prin faptul că auditivul (ceea ce e rostit) este dublat de vizual (semnele care traduc ceea ce se rosteşte), iar acest lucru ne duce la concluzia că tocmai scena despre amnezie este, în mod logic, cea care rămâne cel mai bine în mintea privitorului.
Dezinvolţi şi energici, actorii Sergiu Marocico şi Diana Avrămuţ sar bine de tot peste limitele pe care le aveau până în acest moment şi intră foarte bine în relaţie unul cu celălalt, arătând că au zone până acum neexploatate, care au fost activate tocmai prin excelenta comunicare cu regizoarea, aflată cu ei în scenă, mixându-le muzica de la pupitru şi relaţionând cu amândoi prin priviri şi mimică, încurajându-i în demersul lor şi accentuând dimensiunea de performance a spectacolului. Verbal şi corporal în egală măsură, Oxigenul de la Ariel le cere celor doi actori să traverseze cu repeziciune mai multe stări, îi obligă să îşi controleze cu atenţie respiraţia şi îi supune, din când în când, la adevărate teste de dicţie pe care ambii le trec cu brio.
Puncte tari şi puncte slabe (recapitulare)
Puncte tari: felul în care regizoarea Olga Macrinici a rearanjat textul, păstrându-i fluenţa şi logica pentru a-i servi demonstraţiei, încadrarea foarte bună în spaţiu şi precizia utilizării lui, relaţia cu actorii, interpretarea Dianei Avrămuţ şi a lui Sergiu Marocico, actori care îşi arată şi îşi utilizează în acest spectacol resursele bănuite, dar neexploatate până în prezent, comunicarea din scenă şi cea care trece dincolo de scenă.
Puncte slabe: Aflată la debut, Olga Macrinici s-a ţinut cu precauţiune la distanţă de zonele puternic nevralgice ale textului, dar a reuşit să construiască un spectacol suficient de îndrăzneţ pentru a ne lăsa să anticipăm viitoare sărituri fără plasă de siguranţă, lucru care poate fi şi un indiciu că tânăra regizoare intuieşte până unde poate să meargă şi sugerează astfel care ar putea fi parcursul său de acum înainte.

Consideraţii de final. Aflaţi la început de drum, cei doi tineri actori şi regizoarea propun un spectacol plin de prospeţime, lucrat cu mare seriozitate (lucru care este evident de la început până la sfârşit). Pe scurt, un spectacol care respiră oxigen din plin.

(Fotografiile sunt realizate în timpul repetiţiilor de către Anda Cadariu).



 Toate articolele despre Oxigen


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer