Rafinament şi sală plină la Misia

Din nou Fundaţia Aurel Mitran are fler. La concertul Misia din seara de Sf. Nicolae Sala Palatului a fost aproape plină (probabil că într-o zi obişnuită nu ar fi fost nici un loc liber). Lume multă şi bună s-a arătat tentată de a o asculta pe viu pe cea al cărei nou album, Canto, este distribuit acum în România de A&A Records. Lansat în 2003, albumul este un proiect inedit, inspirat de muzica compozitorului şi chitaristului portughez Carlos Paredes pe versurile unor poeţi precum Vasco Graça Mouras, Sergio Godinho sau Pedro Tamen. Albumul Canto este promovat printr-un turneu european pe care Mísia l-a realizat în toamna trecută în Europa, o Europă în care a fost inclusă, din fericire şi România.

Concertul a cuprins mult fado, aşa cum se anunţase, de fapt, dar s-a alunecat şi spre genuri învecinate, mai ales din Spania prietenă... Spre deosebire de concertele din cadrul turneului vest-european, Misia a promis audienţei române un spectacol "all Fado", ceea ce a fost în bună măsură adevărat, acompaniată fiind de prietenii ei portughezi la chitară portugheză, chitară, vioară, violă fado şi pian, care de altfel şi atunci când au acompaniat muzică spaniolă, au păstrat multe dintre clişeele de acompaniament fado.

Vocea Misiei este extrem de cultivată, cu o expresivitate densă şi diversă, jonglând cu uşurinţă cu o largă paletă de nuanţe şi de tipuri de emisie. Impresionant, mişcător, plin de căldură... cam acestea ar fi caracteristicile concertului Misia la Bucureşti, care şi-a atins scopul: acela de a readuce în prim plan un gen muzical care nu a mai poposit pe scenele noastre de la concertul Amaliei Rodriguez din anii ’70.



Misia este o divă. Un personaj construit în cele mai mici detalii de producătorii ei şi chiar de ea însăşi, care slujeşte ideea promovării unui gen specific al muzicii lumii, dintre cele mai populare, dar care trăieşte în primul rând prin text. Faptul că artista ne explica bilingv (franceză şi engleză) cam despre ce este vorba în piesa ce urma ne-a ajutat puţin, dar fado-ul rămâne, totuşi o muzică trăită şi făcută de portughezi pentru conaţionalii lor. Personal, suspectez de un anumit snobism pe acei (români) care se declară necondiţionat seduşi de această muzică a cărei diversitate melodică este redusă, deşi impresionează cu adevărat prin intensitatea emoţională.

Oricum, un concert ca acela al Misiei reprezintă o binevenită pată de... rafinament şi culoare într-un peisaj bucureştean al concertelor care nu excelează întotdeauna prin bun gust. Rămân totuşi la părerea că Amalia Rodriguez nu va mai putea fi egalată, dar presupun că nimeni nu mă va contrazice, nici măcar Misia însăşi.