Beckett la Teatrul de Comedie - Ce zile frumoase!

Piesa lui Beckett Ce zile frumoase! şi-a găsit la Teatrul de Comedie interpreţi ideali: regia - Tompa Gabor, scenografia - Helmut Sturmer, Winnie - Aurora Leonte şi Willie - Eugen Racoţi. În anii '50, atunci cînd a fost scrisă, piesa a fost interpretată ca un avertisment asupra pericolului atomic. Iată ce se întîmplă cu singurii supravieţuitori ai catastrofei atomice, le-ar fi spus spectatorilor construcţia beckettiană. Azi, cînd ne-am cam obişnuit cu acest pericol, pentru că e prea mare pentru posibilităţile noastre, limitate, de percepţie, ea poate părea - mai general - o piesă despre catastrofele (atomice?) ale vîrstei, despre moarte şi/în singurătate. Cele două personaje trăiesc în nişte gropi, la limita umanului, sunt blocate acolo şi nu se mai pot deplasa, nu se pot nici vedea. Au rămas cu amintirea unei vieţi pînă atunci comune. Abia în final, cînd Winnie, persoana principală, a murit sau e pe punctul de a muri, regizorul îl scoate pe Willie din gaura sa, în patru labe însă, dar eroina nu mai vede ceea ce spectatorul află, ştie.

Regizorul Tompa Gabor a creat o metaforă a captivităţii în singurătate, într-o lume dezumanizată care poate fi şi ceea ce mai rămîne după catastrofa atomică.

În fond, un lung monolog, întrerupt de sunete cel mai adesea nearticulate dinspre partener, captiv şi el în groapa sa, spectacolul este purtat în spate de Aurora Leonte. Aceasta creează un personaj extrem de viu, emoţionant, trăindu-şi şi vorbindu-şi suferinţa premergătoare sfîrşitului cu naturaleţe extrem de convingătoare, cu sensibilitate şi energie. Micile obiecte, ultimele, din jurul ei, care îi mai păstrează aparenţele unei vieţi normale capătă în mîinile şi-n ochii ei o viaţă aparte, o valoare aparte, pe care nu o au decît în momentele-limită. Astfel, periuţa de dinţi devine paiul de care se agaţă muribunda, argumentul că nu a murit încă. Înseşi cuvintele, "generozitate" de exemplu, repetat obsesiv, pentru a sublinia tocmai contrariul, capătă în rostirea ei nuanţe fantastice, altele decît de obicei.

Oglinzile lui Helmut Sturmer sunt şi ele reduse la dimensiunile joase la care se joacă această tragedie, în fond şi ea un "final de partidă", dacă putem numi partidă o viaţă.

Tot monologul de vreo 30 de pagini, subliniat pe alocuri de zgomotele şi onomatopeele tovarăşului de suferinţă din groapa vecină, învie o tragedie etern-umană, esenţială, aceea a pierderii, treptate, a însuşirilor umane şi a întoarcerii în "ţărînă", căci "din ţărînă am fost făcuţi". Creatorii spectacolului de la Comedie au reuşit să facă sensibilă tragedia materiei spiritualizate, însufleţită prin spirit, ameninţată cu întoarcerea la starea de simplă materie.