Eclectismul celor de la Imago Mundi, care până acum ne-au surprins cu călătoriile lor prin cele mai diferite zone artistice, de la muzică medievală şi clasică până la jazz şi blues, a început să capete o strălucire şi mai exotică de când grupul lucrează la proiectul Isvor. Concertul din 4 iunie 2011 din Studioul de Operă al Universităţii de Muzică Bucureşti, susţinut la două luni după concertul din martie de la Sala Radio, a însemnat întâlnirea a cinci muzicieni de astăzi cu rădăcinile lor. Pe care le-au privit cu admiraţie, le-au disecat teoretic şi, în cele din urmă, după ce le-au "colorat" cu experienţa lor muzicală contemporană, le-au transformat într-un Isvor de bucurie şi entuziasm care merită cu atât mai multă atenţie cu cât abordarea acestui tip de muzică tradiţională este o raritate pe scenele româneşti.
I-am privit în voluptuoasa lor călătorie muzicală pe Oana Mariş (oboi, drâmbă, tamburină), Daniel Ivaşcu (darbuka, bendir, shakers), Cătălin Ştefănescu (cobză, mandol, chitară), Ştefan Barbu (vioară, frame drum), Adrian Buciu (flaut, shakers) şi, nu în ultimul rând, pe Cristian Stănoiu (live visuals), care s-au hotărât să o ia pe urmele înţeleptului Dimitrie Cantemir. Aşa a-nceput descifrarea Cărţii ştiinţei muzicii, lucrarea faimoasă a savantului pasionat de muzica duşmanilor istorici, zis chiar de ei Kantemiroğlu. Ademeniţi de savoarea mistică a lui Ismail Dede Efendi de mai târziu, tinerii nu l-au uitat nici pe acesta din urmă, şi aşa s-a făcut că, în sfârşit, în ţara lui Cantemir, publicul român se poate bucura de muzică de inspiraţie otomană cântată profesionist şi cu pasiunea inerentă unei astfel de abordări.
Însă rădăcinile încep de undeva de mai departe. Până la hainele somptuoase ale domnitorului moldovean fascinat de culoarea artistică a "păgânilor" din vecinătate, Imago Mundi s-au oprit asupra repertoriului românesc tradiţional. Publicul a suspinat nostalgic la Barbu Lăutarul, nefericitul cobzar străin de capriciile lumii moderne, s-a însufleţit cu înfierbântare la Geampara şi la Suita de geamparale, în ritmul iei proiectate în acel moment şi care, spre deosebire de noi, cei de pe scaune, dansa fără nicio teamă de ameţeală pe un cer fără griji.
Ca să nu ameţim nici noi prea repede de prea multă fervoare într-un timp aşa de scurt, ritmul s-a mai domolit puţin cu melancolia din Săraca străinătate, dar pentru că spiritului oriental îi place să fie ambiguu, lentoarea s-a preschimbat iarăşi, pe nesimţite, în energie. Dans trac, îmi imaginez eu, trebuie să fi fost una dintre cele mai solicitante piese din punct de vedere fizic din programul serii. Intensitatea, vizibilă încă de la început, se străduieşte să atingă un fel de punct culminant al unui extaz dionisiac, melodia curge ca o invocaţie a zeilor străbunilor şi nu se lasă înduplecată până nu primeşte răspuns. Instrumente din toate neamurile - shakers, frame drums, tamburine, drâmbe, cobze - toate şi-au unit puterile interioare pentru a duce acest scurt ritual de trei minute la bun sfârşit. Inutil să mai spun că, dincolo de asortarea "zdrăngănelelor", cel mai bine se potrivesc, în spirit şi notă de notă, stăpînii lor înzestraţi cu o efeverscenţă de grup fără de care orice interpretare corectă ar fi fost inutilă şi sterilă.
II. Cu cărţi în mâini şi cu inima pe umeri / Unde se dă zekatul[1] vinului ne vom duce - Nailî, poet otoman
Şi după ce şi-au încălzit bine inima şi carnea, cei cinci muzicanţi şi-au lăsat Dobrogea şi celelalte plaiuri natale, cu feerile şi necazurile lor, şi-au pornit la drum spre Marele Imperiu de alături - imperiul sultanilor luptători şi aspri, al cafelei fără de asemănare, al poeţilor a căror durere din dragoste nu se stinge niciodată, dar şi al alămurilor nepotolite.
Buselik Şarkı, improvizaţia după compoziţia lui Hammamizade Ismail Dede Efendi, a pus la încercare inimile delicate ale ascultătorilor cu o vioară ale cărei sunete aproape că izbucnesc la fiecare pas în plâns, cu oboiul întrebător al Oanei Mariş şi cu flautul cufundat în sonorităţi fluide al lui Adrian Buciu, cărora li s-au alăturat apoi cobza şi percuţia. Să fie presimţirea unui crepuscul, să fie resemnarea unei tinere îndrăgostite sau supunerea înţeleaptă a unui mistic? Nu se ştie - fiecare ascultător care a pătruns în grădina otomană fermecată de Imago Mundi trebuie să îşi dea răspunsul.
Solarul şi tonicul Peşrev buselik, după Dimitrie Cantemir, a adus iarăşi zaiafetul în locul care i se cuvine. Mireasa din proiecţiile video nu are însă chef de petreceri colective - rătăcită pe drumuri înecate în soare şi toropeală, femeia în clasica rochie-uniformă nu vrea decât să petreacă timp cu ea, căutând, poate, pentru ultima dată, cine ştie ce muzici tainice ale vieţii pe care o lasă în urmă. Nu ştiu dacă mireasa căreia m-am încumetat să-i fac o biografie imaginară şi-a găsit în cele din urmă destinaţia, dar măiestria cu care Imago Mundi au cântat Peşrev buselik şi-a făcut ascultătorii aflaţi în inima unui oraş modern (sau pe-aproape...) să se simtă ca nişte musafiri privilegiaţi ai unei ostentative şi sfidătoare nunţi orientale. Cu fiecare notă, publicul supus hipnozei muzicale e scăldat în lumini şi delicii senzuale pe care numai prinţii farmecelor turceşti le pot oferi.
După acest peşrev (uvertură instrumentală), Sâz semâ'îsi în modul bûselik ašâranî şi Zori de ziuă / peşrev în modul hűseynî au continuat incursiunea prin lumea baroc-alambicată a învăţatului Kantemiroğlu. Zori de ziuă a conturat, uşor-uşor, apropierea finalului, aşa că am degustat cu o şi mai mare concentrare a tuturor simţurilor tandreţea acestei scurte lucrări. Sunete eterice şi fragile, asemenea unui corp întors din întunecimea nopţii către blândeţea unei noi zile, conduc silueta misterioasă înfăţişată în video pe un drum deloc întâmplător făurit din lumini şi umbre.
Cei patru efendi, cu graţioasa dar nu mai puţin hotărâta Oana Hanım în fruntea cetei, şi-au luat cărţile, instrumentele şi inimile pe umeri, vorba lui Nailî, şi s-au întors acasă, de unde au plecat, după călătoria (ah, atât de scurtă) muzicală şi iniţiatică în care ne-au purtat cu voia noastră. Cântecul de leagăn din repertoriul tradiţional românesc ne-a domolit nostalgiile drumului cu sfiala sa ocrotitoare, iar vesela Dobrogeană a scos la lumină ultimele văpăi ritmice care ne mai tulburau sufletele trecute prin miraj. Concertul-ritual (dar deloc formal) s-a încheiat cu o Horă tradiţională, la cererea musafirilor din Studioul de Operă.
Cei ce se simt însetaţi de Isvorul muzical pe care m-am străduit să îl prind în cuvinte pot să stea liniştiţi: în câteva luni, Imago Mundi vor lansa un CD cu acelaşi titlu, aşa că sărbătoarea este abia la început. Pentru mai multe detalii legate de proiectul pe care îl desfăşoară în prezent, dar şi pentru a-nţelege puţin ce-nseamnă culisele cercetării muzicii româneşti vechi, site-ul grupului vă aşteaptă.
Cu speranţa că astfel de adunări se vor repeta din ce în ce mai des, le urez succes celor cinci muzicieni desprinşi dintr-o imagine a unei lumi însorite şi le spun, sorbind încă dulceaţa refrenurilor pline de patos, çok teşekkür ederim![2]
[1] A patruzecea parte din avere pe care credincioşii musulmani bogaţi trebuie să o ofere pentru ajutorarea săracilor
[2] "mulţumesc" în limba turcă