Povestea e relativ simplă şi uşor de urmărit. Tatăl (Tzvetan Daskalov) ajunge acasă aşteptându-se să-şi găsească acolo fiul, pe Radostin (Kaloian Siriiski), care trebuia să se întoarcă de la o petrecere. Negăsindu-l, îşi ia soţia şi merge la poliţie să reclame dispariţia. Revenit acasă, îşi găseşte fiul cu o punkeriţă, după câteva minute apărând încă un prieten punker, cu o plasă plină cu băutură.
Începând din acest moment situaţia pare desprinsă din Kafka, mama băiatului fiind incapabilă să-şi certe fiul obraznic şi bucurându-se că e acasă. Pregăteşte masa pentru toată lumea, cu un calm dezaprobat de tatăl foarte nervos care şi-ar dori ca ea să reacţioneze aspru la nesupunerea fiului lor.
Tehnica struţului adoptată de mamă nu face bine relaţiei şi situaţia devine greu de digerat după o ceartă la masă, atunci când fiul, într-un acces de furie, îşi îndreaptă frustrările către mama iubitoare, spunându-i sec "Ia-ţi labele jegoase de pe mine."
Situaţia familiei Stoychev nu e una neobişnuită pentru ţările foste comuniste, în care părinţii, mult prea ocupaţi să menţină o stabilitate financiară, uită de copii, iar aceştia acumulează frustrări mult prea puternice. M-am regăsit, cumva, în atitudinea lui Radostin faţă de părinţii lui, pentru că momentul adolescenţei e unul dintre cele mai fragile ale vieţii noastre şi unul în care avem nevoie de multă îndrumare şi atenţie.
Dacă merită văzut? Absolut. Tatăl nervos are ceva din magia mucalită a lui Ilie Moromete, un bărbat sugrumat de prea multe schimbări, în ciuda conservatorismului în care a crescut şi s-a format. Iar dialogul suprem al filmului este următorul:
"- Ai luat locul doi? Locul doi e cel mai rău.
- De ce?
- Pentru că vei fi trist că n-ai fost primul. Cel mai bine e să fii penultimul. Atunci o să fii cel mai fericit că n-ai fost ultimul."