Cauciucul care prinde viaţă - Rubber

Chiar dacă numele autorului acestui film nu vă spune nimic, ştiţi cu siguranţă despre cine e vorba: francezul Quentin Dupieux e mai curând cunoscut drept Mr. Oizo, a cărui muzică electronică făcea ravagii prin '99; iar dacă nici asta nu vă spune mare lucru, nu trebuie decât să vă reamintesc de Flat Eric - maimuţoiul lui galben care se zbenguie dând energic din cap pe ritmurile techno ale piesei Flat Beat ajungând până şi în reclamele Levi's - şi o să ştiţi imediat cine e personajul.
 
Între timp, după ce şi-a regizat câteva videoclipuri şi a făcut nişte spoturi publicitare, continuând să scoată periodic albume, Mr. Dupieux face şi film. După mediumetrajul Nonfilm (2002) şi un prim lungmetraj (ratat) Steak (2007), el revine cu Rubber - un film indie care poate fi descris ca un film de groază din categoria "Obiect neînsufleţit prinde viaţă şi face prăpăd" - dar căruia cel mai bine i se potriveşte epitetul "trăsnit".
 
Încă de la deliciosul prolog se înţelege de ce. În mijlocul unui drum din deşert se află înşirate mai multe scaune; apare o maşină de poliţie care le dărâmă pe toate într-un slalom lent; maşina opreşte câş şi din portbagajul ei iese un poliţist cu un pahar de apă în mână care începe să facă apologia noţiunii de "fără niciun motiv/(-aţie)", luând celebre filme hollywoodiene şi aplicându-le această teorie; prologul e, de fapt, un avertisment pentru ce va urma.
 
În deşertul californian, un cauciuc abandonat pe jumătate îngropat în nisip prinde viaţă şi, folosindu-se de puterile telepatice cu care descoperă că e înzestrat, începe să omoare tot ce-i iese în cale. Poftim idee haioasă pentru un scurtmetraj absurd, comic, cu tot ce trebuie, cu poantă jubilatoare la final. Numai că această idee nu conţine suficient material pentru un lungmetraj, acţiunii îi mai trebuie cel puţin un plan - spre exemplu, alege Dupieux pentru noi - cel al unor spectatori care urmăresc de la distanţă, echipaţi cu binocluri, cauciucul ucigaş - Robert pe numele său (după cum aflăm din genericul de final). Pelicula conţine astfel un comentariu vis-a-vis de relaţia film-spectator, realitate-spectator, film-realitate. Ideea de a-i da filmului această nouă dimensiune i-a venit regizorului când a intrat într-o sală în care se proiecta primul său lungmetraj, iar sala era goală (văzându-l, pot să înţeleg de ce).

Inocent, Dupieux şi-a pus o întrebare - acest film al său există dacă nimeni nu-l vede? Adică, un fel de ghicitoarea preferată a postmoderniştilor - "când un copac cade într-o pădure, scoate vreun sunet dacă nu e nimeni acolo care să-l audă?". Bun, şi atunci ce se întâmplă cu Robert când nu mai e niciun spectator care să-l urmărească? Şi ce se întâmplă când un spectator intervine în bunul mers al filmului?

Dar, de fapt, chiar de la Nonfilm, Dupieux plecase într-o căutare asemănătoare; aici se ajunsese la un turnaj care avea loc în lipsa unei camere de filmat şi a unei echipe de filmare, doar cu nişte oameni care fac pe actorii, tot în peisajul unui deşert. Dincolo de comentariul postmodernist, în Rubber primează aspectul jucăuş; filmul nu funcţionează ca thriller / horror (aşa cum se laudă), cât funcţionează ca o comedie absurdă. În ciuda referinţei pe care o tot face regizorul în toate interviurile la Duel (1971, r. Steven Spielberg), el nu poate să obţină acelaşi suspans şi acelaşi efect neliniştitor cum face Spielberg pentru că, pur şi simplu, un cauciuc - fie el chiar ucigaş - nu poate să aibă nimic înspăimântător, ba dimpotrivă.

Sigur că şi-a dat şi Dupieux seama de asta când a început să filmeze, şi aici intervine a doua referinţă cinematografică peste care dai în toate interviurile sale despre film: Wall-E (r. Andrew Stanton, 2008); în ambele filme, în prima parte urmăreşti nişte chestii drăguţe care fac nişte lucruri drăguţe, doar ca să te amuzi, "fără niciun alt motiv"; aici, urmăreşti încercările stinghere ale lui Robert de a face primii paşi, cum bea apă dintr-o baltă ca un câine, cum îşi descoperă puterile distrugătoare, cum se priveşte într-o oglindă... pentru ca pe parcursul filmului să-ţi dai seama uimit că vezi un film cum nu te-ai fi aşteptat să vezi (în ciuda prologului-avertisment) - şi că îţi place mult.