Are ceva şi din seria James Bond, doar că, în loc de gadgeturi grozave, ne etalează eroi bizari cu uluitoare puteri supranaturale. Dar cel mai tare respectă formula unor produse "macho" ale anilor '60 ca The Dirty Dozen (aici, Freaky Dozen): nişte proscrişi inadaptaţi sunt adunaţi de câţiva masculi vrednici, antrenaţi şi apoi puşi să lupte pentru salvarea omenirii. În acest proces ei vor deveni, evident, mult mai buni.
Swinging sixties vin la pachet cu o aură de seducţie mitică şi e greu să nu te laşi captivat de priveliştea unor mutanţi cu care te-ai obişnuit într-un univers SF / high-tech, uitându-se la un televizor alb-negru ce transmite discursul lui JKF (de multe ori, reconstituirea stilizată e un simplu pretext de a le arăta pe Rose Byrne şi January Jones în lenjerie intimă, dar şi aceste momente sunt spectaculoase).
Prequel-ul fixează originile francizei şi îl urmăreşte pe Charles Xavier (James McAvoy) care, împreună cu Erik Lensherr, viitorul Magneto (Michael Fassbender), strânge o echipă de alţi mutanţi ca să se lupte cu un megamalefic interpretat de Kevin Bacon (el şi Fassbender controlează atât de bine scenele în care apar, încât ceilalţi par uneori un balast).
Acesta vrea să cucerească planeta; planul lui e să-i întărâte pe ruşi împotriva americanilor şi să declanşeze un cataclism nuclear, ceea ce ar duce la dispariţia oamenilor şi întărirea mutanţilor. Evident, premisa e extrem de simplă, dar regizorul, care a dat dovadă întotdeauna de fler vizual, chit că l-a folosit cu efecte contrastante (feeric în Stardust, respingător în Kick-Ass), ne face călătoria extrem de plăcută. Deschiderea e intensă şi înnebunitoare - în timpul războiului, într-un lagăr nazist, personajul lui Bacon îl forţează pe tânărul Erik să-şi dezlănţuie întreaga putere pentru prima dată.
Ceea ce urmează e un tăvălug energic, excitant, cu un irezistibil şi distinctiv feel retro. Muntanţii sunt, în mare parte, nişte adolescenţi vulnerabili, speriaţi nu doar de schimbările hormonale, ci de faptul că sunt genetic diferiţi şi că societatea îi priveşte ca pe nişte monştri. Odată coming out-ul făcut, nu se simt curajoşi ci, dimpotrivă, speriaţi de ce urmează. Ritmul şi culoarea se mai estompează în secţiunea mediană plată, dedicată antrenamentului pentru inevitabila confruntare finală.
Lentoarea mijlocului e compensată de cel de-al treilea act-bombă, un amestec de politici nucleare, ruso-engleză, şefi de stat idioţi şi scene de confruntare grandioase şi clare (Vaughn ştie să filmeze acţiunea şi nu trebuie să-şi camufleze neputinţa cu secvenţe epileptice, confuze şi întunecate). X-Men: First Class nu te lasă sleit de puteri, ci te aţâţă să-ţi doreşti mai mult.