Complicatele relaţii umane - Ok-hui-ui yeonghwa / Filmul lui Oki

Precum în alte filme ale lui Hong Sangsoo, avem din nou senzaţia unei meditaţii autobiografice asupra absurdului relaţiilor dintre sexe, asupra ridicolului orgoliului masculin şi asupra neîncrederii în mijloacele aparent secătuite ale cinemaului. Ca de obicei cu filmele lui Hong Sang-soo, Ok-hui-ui yeonghwa s-a bucurat de aprecierea criticilor în mai multe festivaluri şi a fost proiectat în închiderea uneia dintre secţiunile Festivalului de la Veneţia.
 
Împărţit în patru părţi, filmul îl descoperă pe Jingu, un tânăr regizor ale  cărui filme par greu de înţeles. În prima parte, el este tulburat de nişte zvonuri compromiţătoare legate de profesorul Song, pe care îl admiră. Beat fiind, nu ezită să-i vorbească despre asta într-o secvenţă delicat rezolvată între stânjeneală, conflict şi umor. În aceeaşi manieră, finalul episodului îl pune pe tânărul student cu principii în faţa întrebărilor stânjenitoare ale unei tinere care îl acuză că ar fi distrus logodna prietenei ei şi că ar fi părăsit-o apoi. În al doilea episod, el pare, la început, un tânăr relaxat în relaţia cu o fată (Oki), pe care o cunoaşte accidental, şi devine, apoi, un îndrăgostit incurabil, care o urmăreşte şi, împotriva respingerilor ei, reuşeşte să fie cu ea. Toate aceste frământări sunt tratate cu un tip de relaxare şi de ironie care te lasă să te gândeşti la ele fără să te implice neapărat emoţional foarte mult. Tulburările emoţionale sunt mai mult schiţate, pentru a fi folosite în cadrul unui discurs oarecum înţelept, oarecum neserios despre iubire, respect, împăcare şi despre multe alte teme atinse doar. Al treilea episod concentrează această înţelepciune a filmului într-o serie de întrebări esenţiale şi răspunsuri vagi în spiritul zicalelor din prăjiturile cu răvaş: "Jură să nu iubeşti niciodată şi ţine-te de jurământ. Vei vedea că vei iubi totuşi ceva."

Ultimul episod schimbă perspectiva şi acum Oki e cea care ne povesteşte cele două călătorii avute cu profesorul Song şi, apoi, cu Jing. Oglindirea celor două ipostaze anulează cronologia celor două relaţii şi ai senzaţia că fiecare se construieşte pe ruinele celeilalte. Nu simţi că una a urmat alteia, ci că amândouă se preced şi se urmează în acelaşi timp. Oki este prinsă între răbdarea şi înţelegerea bărbatului mai în vârstă şi nerăbdarea infantilă şi pasiunea bruscă a celui tânăr. Ultima parte se depărtează de schema normală folosită de Hong Sang-soo, oferind acest punct de vedere feminin şi transformând-o pe Oki în protagonist. Cele patru părţi sunt astfel construite, încât să funcţioneze şi independent şi în acelaşi timp să creeze un tablou - ce-i drept, cam vag - al poveştii celor trei personaje. Plasarea în timp a fiecărui episod nu este  foarte clară pentru spectator, dar până la final evoluţia fiecărei relaţii ne este clară.
 
Umorul nu pare niciodată a fi scopul secvenţelor. Situaţiile nu sunt comice, ci mai degrabă stânjenitoare. Personajele sunt foarte serioase în demersurile lor şi, în ansamblu, nu simţi mecanismele unei comedii. Contrastul dintre tenacitatea lui Jing şi penibilul situaţiei creează efectul comic. Gesturile şi mimica personajelor au ceva infantil şi sincer în ele. Mirări, supărări şi veselii bruşte şi evidente te fac, mai degrabă, decât să ai impresia unei convenţii pe care trebuie să o accepţi, să te ataşezi de personaje şi să le simpatizezi într-un mod oarecum părintesc slăbiciunile, calităţile şi bucuriile. Există o detaşare şi o simplitate în abordarea subiectului care îţi oferă distanţa şi confortul necesar pentru a putea înţelege natura relaţiilor dintre personaje. Nimic nu e dramatic, totul se poate regenera şi un tip de bun-simţ şi cumpătare salvează personajele, fără însă a le ridiculiza prin umor.
 
Cadrele largi şi neestetizante amplifică senzaţia de detaşare faţă de subiect şi creează impresia de firesc. Secvenţele sunt filmate în modul cel mai confortabil pentru spectator, în aşa fel încât povestea să fie redată clar şi gesturile şi reacţiile actorilor să fie vizibile. Zoom-urile şi mişcările uneori neglijente ale camerei, precum şi lumina, conferă un aspect de video filmului. Acest demers nu are însă scopul de a crea senzaţia de documentar, ci de a accentua lipsa de preţiozitate şi de emfază în abordarea poveştii. Ok-hui-ui yeonghwa dă senzaţia că este foarte controlat şi atent construit, dar, în acelaşi timp, şi că este foarte personal. Hong Sangsoo e un regizor foarte coerent în maniera în care şlefuieşte, cu fiecare film, aceleaşi tipuri de personaje, oferind nuanţe noi şi încă un strat subţire de înţelegere complicatelor relaţii dintre oameni.