Exponent al filonului social-realist în cinematograful britanic
Leigh şi-a câştigat aprecierea criticilor şi a publicului pentru dramele sale sociale caracterizate prin poveşti cotidiene minimaliste ale unor personaje bogat texturate. Este considerat, alături de Ken Loach, un exponent al reîntoarcerii la tradiţia realismului în cinematograful britanic. În studiul Loach and Leigh, Ltd: The Cinema of Social Conscience profesorul şi criticul Bert Cardullo face o analiză a filmelor celor doi regizori evidenţiind descendenţa lor din cinematograful social -realist al anilor '60, însă în direcţii opuse: documentar - în cazul lui Loach -, teatru - în cazul lui Leigh. Într-un interviu pe care Cardullo i-l ia lui Mike Leigh, acesta însuşi se distanţează de Ken Loach susţinând că recunoaşte în opera sa influenţa teatrului, a vodevilului, a circului şi a pantomimei precum şi a filmelor Noului Val Britanic, a fraţilor Marx, a comediilor lui Laurel şi Hardy, a lui Chaplin şi a lui Keaton. Dar "aspectul teatral, de vodevil al filmelor mele e la fel de important ca viziunea mea realist-socială asupra lumii. Cele două sunt inseparabile." - afirmă Leigh.
Angajamentul regizorului britanic faţă de realitatea socială se manifestă total în operele sale cinematografice, încă din punctul zero al conceperii unui film. Leigh este cunoscut pentru tehnica sa specială de lucru cu actorii, pe baza căreia îşi scrie ulterior scenariile: alege o temă, le-o împărtăşeşte actorilor, cărora le cere apoi să îşi imagineze sau să recreeze pe baza experienţelor proprii de viaţă personaje ce ar putea, prin interacţiunile lor, să ilustreze tema respectivă. În urma multor sesiuni de improvizaţie între regizor şi fiecare actor în parte, sunt create şi rafinate cu minuţie personajele. În acelaşi timp, Leigh urmăreşte evoluţia privată a acestor personaje, direcţia în care complexitatea lor devine tot mai palpabilă şi realistă şi intuieşte care e "felia de viaţă" pe care ele ar putea să o împartă.
În cuvintele sale, este vorba, de fapt, de un proces de "investigaţie", adică de cercetare a simptomatologiei conceptelor fundamentale ce există în fiecare dintre noi. Considerând că fiecare operă de artă este o "sinteză de improvizaţii", Leigh ajunge la structura narativă a filmelor sale abia în urma acestor sesiuni de lucru cu actorii, ce uneori se întind până la 6 luni. Mai simplu spus, în opera lui Leigh întâi apar oamenii şi apoi evenimentele. Mai e nevoie să adaug ceva important, şi anume că actorii îşi creează separat personajele şi se pregătesc individual pentru anumite situaţii - asupra cărora Leigh le oferă doar unele indicii, fără să ştie de fapt ce urmează să se întâmple în film sau cu care din restul actorilor vor interacţiona. Regizorul urmăreşte prin această restricţie tehnică să păstreze intactă acea tensiune specifică interacţiunilor dintre oameni, acea rezervă psihologică care decurge din potenţialul unei situaţii obişnuite de a fi imprevizibilă.
În filmele lui Leigh realitatea nu mai este povestea, ci personajele. Astfel, regizorul evită să subordoneze grosolan seria evenimenţială unei intrigi imaginate şi să-şi oblige personajele să livreze replici care pregătesc artificial spectatorul pentru ceea ce va urma. Din contră, el încearcă să creeze o realitate care să-şi păstreze potenţialul intrinsec de a se genera pe sine în faţa camerelor, pentru ca atunci când acestea încep să meargă să surprindă evenimentul, iar nu reconstituirea lui.
Angajându-se în acest proces creativ, Leigh explorează societatea cu atâta insistenţă, se cufundă în banal cu atât de mult interes, încât cele mai mici asperităţi şi cele mai comune drame devin neobişnuit de semnificative şi intense. Eroii filmelor lui sunt oameni simpli ce încearcă să se descurce cât pot mai bine în viaţă şi să dea un sens existenţei lor. Leigh îşi urmăreşte personajele cum se dezvăluie treptat, imprevizibil - în sensul că nu sunt provocate de logica poveştii (neexistând una, de obicei), ci de o logică a propriilor sentimente şi motivaţii - de cele mai multe ori amestecate şi confuze. În final, într-o confruntare cathartică, ultimele zone de umbră se risipesc şi cele mai profunde trăiri ies la iveală, personajele apar dezgolite şi vulnerabile, frumoase şi de neuitat.
Creator de familii
În cartea The Films of Mike Leigh: Embracing the World, criticul şi teoreticianul Raymond Carney (faimos pentru studiile sale asupra operei actorului şi regizorului John Cassavetes), opune personajelor lui Leigh pe cele ale filmelor hollywoodiene, desigur, în detrimentul celor din urmă. În timp ce personajele filmelor americane percep şi participă într-un mod individualist şi simplist la evenimentele din jurul lor, personajele lui Leigh sunt exponenţii crezului auctorial că cele mai ascunse emoţii şi cele mai intime atitudini au consecinţe sociale şi se manifestă involuntar de voinţa sau controlul lor.
Într-adevăr, în filmele lui Leigh, pe care criticul îl porecleşte cu simpatie "regizor al familiei", personajele nu apar mai niciodată singure, par prinse mereu într-un hăţiş de interacţiuni şi relaţii, ca într-o mare familie! Unul dintre rarele momente de solitudine din opera lui Leigh o are în centru pe bulimica Nicola (Life is Sweet) în timp ce înfulecă dulciuri şi apoi vomită într-o pungă. Dar în clipa următoare, putem vedea că prin pereţii subţiri ai casei sora ei din camera alăturată o ascultă în tăcere şi mai târziu, la sfârşitul filmului, îi va atrage atenţia Nicolei că e de datoria ei să le spună părinţilor ce se petrece cu ea. Un alt moment, de fapt al doilea şi ultimul pe care l-am putut remarca, e cel în care Phil din All or Nothing (2002) evadează din rutina îngrozitoare a vieţii lui pentru câteva ore. Îşi ia taxiul cu care-şi câştiga pâinea, închide staţia, îşi stinge telefonul şi pleacă din oraş. Dar în acelaşi timp fiul său are un infarct şi Penny, soţia, încearcă disperat să-l contacteze. Acest moment de solitudine va fi răscumpărat de către Phil cu multe reproşuri şi vină.
Dar cele de mai sus nu trebuie înţelese greşit: singurătatea ca stare lăuntrică este una dintre cele mai întâlnite trăiri în filmele lui Leigh. În schimb, singurătatea ca stare fizică este un lux ce nu li se oferă personajelor. Ele par să existe doar în raport cu ceilalţi şi doar atunci apar în faţa camerei. Explicaţia acestei opţiuni regizorale rezidă, aşa cum observă criticul american, în faptul că Leigh acordă o importanţă deosebită responsabilităţii pe care oamenii o au unii faţă de alţii. Însă cred că în aceeaşi măsură derivă şi din încrederea pe care o are în relaţiile interumane şi puterea lor de vindecare. "Familiile te dau peste cap!" spune Cyril, un personaj din High Hopes, însă în mijlocul familiei, între cele două fiice ale sale reuşeşte Cynthia (Secrets and Lies) să regăsească afecţiunea şi liniştea după care tânjea şi care i-au fost refuzate în copilărie şi adolescenţă şi să spună fericită, sub un soare auriu: "Asta-nseamnă să trăieşti, nu-i aşa?".
Umorul incomod şi controversat al personajelor
Leigh nu intră niciodată în subiectivitatea personajelor, le lasă pe ele să încerce să iasă la suprafaţa cum pot mai bine - în principiu, prin cuvinte. În filmele lui Leigh nu există vise, amintiri sau iluzii scoase la vedere. Carney arată că personajele din filmele regizorului britanic îşi exprimă emoţiile într-un mod confuz, multistratificat şi impur, spre deosebire de emoţiile rudimentare şi generice din filmele americane mainstream, emoţii pe care orice spectator şi le poate asuma cu uşurinţă. Şi poate datorită felului în care aceste personaje se nasc - procesul generativ bazat pe improvizaţie şi participarea creativă a actorului în aceeaşi măsură cu cea a regizorului-scenarist -, ele păstrează mereu o interesantă ambiguitate, sunt greu de înţeles şi de categorisit.
Fiind exponenţi ai claselor sociale britanice, eroii filmelor lui Mike Leigh împrumută numeroase caracteristici comportamentale şi de exprimare - în High Hopes, spre exemplu, sunt trei tipuri diferite de accente corespunzătoare categoriilor sociale - ce-i fac recognoscibili şi specifici societăţii britanice. În acelaşi timp, regizorul întreprinde un proces de selecţie şi distilare în urma căruia aceste personaje sunt uşor caricaturizate. Dar acestea sunt singurele simplificări la care recurge Leigh, iar fondul de sentimente şi de idei rămâne atât de complex şi răbufneşte în atât de multe forme de manifestare, încât personajele acestea păstrează întotdeauna capacitatea de a stârni atât râsul şi condescendenţa spectatorului, cât şi compasiunea şi înţelegerea lui.
Deşi abordează aspecte deprimante ale existenţei - singurătatea, sărăcia, alcoolismul, nevoia nesatisfăcută de afecţiune, violenţa, eşecul, inadaptarea -, Leigh reuşeşte să cultive, prin situaţii jenante în care îşi pune personajele, un umor incomod. Acest aspect i-a determinat pe criticii săi să-l acuze de o atitudine de superioritate, de misoginism, de dispreţ faţă de categoriile sociale care-i inspiră personajele şi de cruzime faţă de acestea din urmă. Deşi, în unele cazuri, regizorul nu poate scăpa chiar basma curată din această acuzaţie (mă gândesc la personajele secundare din "High Hopes" sau la unele personaje din Naked şi All or Nothing - în special alcoolicii), în general îşi construieşte eroii cu multă empatie şi le arată capabile să îndure dramatismul propriilor existenţe şi demne de admirat chiar pentru acest lucru. Umorul filmelor lui Leigh nu e grosolan şi facil, întrucât el vine "la pachet" cu o viziune empatică şi umanitară asupra oamenilor şi a vieţilor lor. Pe măsură ce personajele, puse în situaţii complicate, se dezbracă de convenţii şi de comportamente "corecte", ele devin tot mai rizibile, dar în acelaşi timp vulnerabile şi mai uşor de înţeles în esenţa lor, până atunci, ascunsă. Nu e greu de înţeles de ce nu e postura cea mai comodă în care regizorul ne poate pune.
Scena mea preferată, ce ilustrează admirabil lucrurile mai sus prezentate, este confruntarea dintre Poppy şi instructorul ei auto, din filmul Happy-Go-Lucky din 2008. Poppy (Sally Hawkins) este o profesoară de 30 de ani care îşi petrece timpul fiind fericită şi încercând să "infecteze" lumea din jur cu buna ei dispoziţie. Nătângă, vorbăreaţă, inimoasă şi plină de culori (atât metaforic, cât şi literal - se îmbracă extravagant şi poartă mereu câteva zeci de brăţări din cauza cărora pare mereu însoţită de un clinchet voios de clopoţei), Poppy nu se dă în lături de la a aborda oameni străini sau vagabonzi, încercând să îi scoată din singurătatea sau tristeţea lor. După ce i se fură bicicleta - fapt ce o supără mai mult din cauză că nu apucase să-şi ia "la revedere" de la ea -, Poppy hotărăşte că trebuie să ia lecţii de şofat. Cu această ocazie îl întâlneşte pe Scott (minunat jucat de actorul Eddie Marsan), un instructor morocănos care urlă la ea, o copleşeşte cu filosofii mlăştinoase şi încearcă să o înveţe care sunt oglinzile maşinii, denumindu-le după îngeri căzuţi. "Enraha!" îi urlă de fiecare dată lui Poppy când aceasta nu se asigură suficient şi îi arată spre oglinda retrovizoare, care constituie "ochiul atoatevăzător", în timp ce celelalte două oglinzi sunt Lucifer şi Raziel, îngerii care au căzut după Enraha.
Ei bine, deşi orice alt elev ar fugi mâncând pământul de ţipetele lui Scott şi metoda lui dubioasă, Poppy nu renunţă, chiar în ciuda rugăminţilor prietenei sale. Încearcă să-l atragă în discuţii despre prietenii, familia sau interesele lui, dar Scott rămâne adesea agresiv şi aparent enervat de neatenţia şi superficialitatea elevei sale. În cele din urmă, între cei doi are loc o confruntare prin care ni se oferă accesul spre miezul problemei. Înţelegem, în sfârşit, ce ascunde voioşia şi bunătatea copleşitoare a lui Poppy chiar din vorbele lui Scott, personajul căruia nu-i bănuiam capacitatea de a înţelege cu atâta fineţe şi claritate persoana de lângă el. Şi aici e partea frumoasă a construcţiei personajului: Scott dovedeşte, pe durata cursurilor de şofat, un interes acut în a înţelege şi a descoperi sensul lucrurilor care se petrec în jurul său. Dar adesea ideile lui sunt atât de exagerate şi sunt exprimate cu atâta furie şi înverşunare încât Scott cade în ridicol şi nu ne aşteptăm de la prea mare lucru din partea lui. În confruntarea finală, felul în care vede el lucrurile demonstrează o luciditate surprinzătoare, dar ne face să înţelegem şi starea de autovictimizare în care trăieşte şi din prisma căreia experimentează viaţa. Şi astfel ajungem la una dintre ideile majore ce stau la baza operei lui Mike Leigh - oricare ar fi adevărul, fiecare persoană îl percepe în felul său, iar această percepţie devine propria chilie din care cu greu poate evada.
Victimele propriilor viziuni distorsionate
Cele mai interesante şi reuşite personaje din filmografia lui Leigh reflectă această viziune: Johnny din Naked e un nihilist şi un anarhist avid de atenţie şi dependent de contactul cu oamenii din jur, dar care dă bir cu fugiţii în momentul în care i se oferă şansa unei relaţii mature; Sophie (Naked) e convinsă că bărbaţii nu ştiu ce vor şi pune pe seama acestui lucru eşecurile ei sentimentale, complăcându-se într-un comportament masochist; Nicola - tânăra bulimică din Life is Sweet - e prinsă în propria letargie sufletească şi intelectuală şi nu reuşeşte să iasă din sine; Vera Drake din filmul omonim se pune atât pe sine cât şi pe familia sa într-o situaţie foarte dificilă, nu atât de naivitate sau necunoaştere - cum apreciază unii critici -, cât dintr-o nevoie acută de a ajuta şi de a se confirma pe sine prin binele pe care îl face "bietelor femei". E incapabilă să primească la rândul ei iertarea sau ajutorul celor din jur în momentul în care viaţa se întoarce împotriva ei.
Marry (Another Year, 2010) nu poate accepta că îmbătrâneşte, ceea ce o determină să facă alegeri proaste şi să se afunde şi mai mult în singurătatea de care fuge. Această constelaţie de personaje nefericite sunt cele mai vii în filmografia regizorului. În filme precum Secrets and Lies (1996) sau All or Nothing (2002), regizorul le împinge în confruntări melodramatice prin care se eliberează de vălul obturant al subiectivităţii personale. Pe măsură ce filmele lui Leigh înfăţişează şi dezvăluie obişnuitul, ele îi revelează şi potenţialul de transformare intrinsec.
Aş vrea să închei cu unul dintre impresionantele solilocvii ale lui Johnny din Naked, întrucât mi se pare că surprinde mai eficient decât toată analiza de mai sus atitudinea lui Mike Leigh faţă de lume şi viaţă, atitudine din care se nasc filmele lui minunate: "Eu nu sunt plictisit! Asta e problema tuturor - sunteţi cu toţii atât de plictisiţi. Aţi găsit explicaţii naturii şi acum vă plictiseşte. Aţi găsit explicaţii corpului uman şi acum vă plictiseşte. Aţi găsit explicaţii Universului şi acum vă plictiseşte. Aşa că vreţi doar distracţii de duzină şi, gen, cât mai multe şi nu contează cât de penale sau cât de stupide sunt atâta timp cât sunt mereu altele, mereu altele, atâta timp cât sclipesc şi strălucesc în patruzeci de afurisite de culori! Ei bine, poţi să zici orice despre mine, dar în nici un caz că sunt plictisit!"