2011 a fost al treilea an consecutiv în care Forumul Cultural Austriac a prezentat publicului român filmografia unui regizor austriac important. După cineastul documentarist Nikolaus Geyrhalter (în 2009) şi cunoscutul Michael Haneke (în 2010), între 8-16 iunie 2011, cinefilii bucureşteni au avut şansa de a vedea aproape toate filmele realizate, între 1980-2007, de unul dintre cei mai interesanţi regizori europeni contemporani, Ulrich Seidl.
"Regizor, scenarist, producător, voaior, mizantrop, cinic, pornograf social, escroc, provocator, pesimist, umanist." Aşa ne este prezentat Ulrich Seidl pe prima pagină a site-ului său. Împreună, toate aceste etichete (majoritatea folosite deopotrivă de admiratorii şi detractorii săi) ne oferă o imagine adecvată - dar, inevitabil, parţială - asupra operei cineastului austriac şi asupra filozofiei din spatele acesteia.
Orice tentativă de portret regizoral ar trebui, cred, să răspundă la întrebarea: "de ce face filme Ulrich Seidl"? În opinia mea, cineastul nu caută bogăţia sau faima, chiar dacă îl bucură faptul că filmele sale circulă, în primul rînd datorită festivalurilor, prin întreaga lume. Şi nici nu este un autor autosuficient, care năzuieşte doar să se exprime prin cinema, fără să-i pese de spectatorii creaţiilor sale. Mai degrabă decît "pornograf social", cred că Ulrich Seidl poate fi considerat un terapeut social. El ne aduce pe ecran ceea ce noi ignorăm sau evităm, cu bună ştiinţă sau fără voie: nerostitul, nearătatul, neplăcutul, insuportabilul.
După cum declară în interviuri, Ulrich Seidl nu face distincţie între filme documentare şi cele de ficţiune ("De aceea a fost inventat termenul «realitate înscenată»...") sau între actori profesionişti şi neprofesionişti ("Nu pot lucra cu actori care doar joacă, în sensul clasic al cuvîntului. Întotdeauna caut actori sau indivizi dispuşi să se implice pînă în pînzele albe într-un rol sau în anumite scene, ba chiar să-şi pună propria viaţă pe tapet"), aşa că, atunci cînd comentăm filmografia sa, este recomandabil să evităm aceşti termeni restrictivi. Indiferent dacă pe ecran apar personaje reale sau inventate, este evidentă calofilia cineastului, care-şi construieşte atent fiecare cadru şi fiecare mizanscenă. Există anumite mărci ale autorului, precum cadrele cu un vorbitor în planul apropiat şi cu o persoană tăcută (deseori cea despre care se vorbeşte) în planul îndepărtat sau cele cu "oameni în faţa unui tapet", despre care scria recent aici Karin Cervenka, directoarea Forumului Cultural Austriac din Bucureşti (care adăuga că "modelele de tapet îl obsedează pe artist încă din timpul copilăriei petrecute în nordul sărăcăcios al Austriei").
Încă de la primul său film, scurtmetrajul studenţesc Unupatruzeci (Einsvierzig, 1980), regizorul se dovedeşte atras de anormal, de atipic, de aberant (în acest caz, protagonistul este un bărbat în jur de 50 de ani, care de la 14 ani nu a mai depăşit înălţimea de 1,4 metri) şi de modul în care noi, "normalii", interacţionăm cu această alteritate. Mesajul multora dintre filmele lui Ulrich Seidl (care nu folosesc excesiv senzaţionalismul şi nici nu ne cerşesc compasiunea) este că societatea în care trăim este bazată pe exploatarea Celuilalt în scopul satisfacerii propriilor interese şi necesităţi. În primul său lungmetraj, Good News din 1990 (subintitulat sugestiv "Despre vînzători de ziare, cîini morţi şi alţi vienezi"), este vorba despre imigranţi indieni sau egipteni în uniforme care, în Viena sfîrşitului anilor '80, vindeau ediţiile de seară ale marilor cotidiene, în schimbul unor salarii de mizerie; în mediumetrajul Ultimii bărbaţi (Die letzen Männer, 1994) - despre femeile thailandeze sau filipineze pe care bărbaţii austrieci, nemulţumiţi de compatrioate, le "importă" ca soţii sau, mai bine zis, ca sclave casnice; în greu suportabilul Dragoste animalică (Tierische Liebe, 1995) - despre animalele de companie obligate să aline singurătatea şi să satisfacă nevoia de afecţiune a stăpînilor lor abuzivi (despre acest film, Werner Herzog a declarat: "Niciodată n-am privit atît de direct iadul la cinema") ş.a.m.d.
Prin aceste filme în care personajele nu mai au nici un fel de intimitate (ceea ce explică acuzaţiile de voaiorism pe care le-a primit regizorul), Ulrich Seidl izbuteşte să ne reveleze Răul, determinîndu-ne să cercetăm cotloanele cele mai întunecate ale naturii umane şi, în ultimă instanţă, să ne autoanalizăm, cu maximum de obiectivitate posibil. Cineastul ne transmite adevăruri general umane pornind de la lumea în care trăieşte şi pe care o cunoaşte bine, adică de la observarea societăţii austriece contemporane. De exemplu, al doilea film al său, mediumetrajul Balul (Der Ball, 1982), care i-a adus excluderea din şcoala de film a Universităţii din Viena şi, apoi, opt ani de pauză, prezintă - şi demistifică subtil - un eveniment social de prim rang din oraşul în care regizorul şi-a petrecut copilăria (Horn, situat în Austria Inferioară). În aceeaşi zonă, aflată la graniţa dintre Austria şi Cehia, este plasat Pierderi trebuie luate în seamă (Mit Verlust ist zu rechnen, 1992), film despre bariere fizice şi mentale, cu o atmosferă căutat sumbră. În realitate, nu există nici o cale de comunicare între "noi" şi "ceilalţi" (cele două lumi pe care regizorul le alternează abil, la fel cum procedează cu vînzătorii de ziare şi cu cititorii din Good News), iar oamenii care trăiesc de o parte şi de alta a frontierei nu se întîlnesc pe ecran. La fel se întîmplă şi cu cele două personaje principale din cel mai recent - şi cel mai cunoscut - film al regizorului, Import / Export (2007), în care doi tineri, un austriac şi o ucraineancă, ajung fiecare în ţara celuilalt, fără ca drumurile lor să se intersecteze. Aici, peisajele postindustriale dezolante şi secvenţele din clinica geriatrică (unde pacienţi adevăraţi sînt plasaţi de autor într-un cadru fic-ţional), coroborate cu exploatarea esticilor de către occidentali, oferă un bun exemplu de pesimism à la Ulrich Siedl. În ceea ce priveşte responsabilitatea morală a autorului faţă de persoanele care devin personaje datorită lui (mai ales în cazul unor bătrîni bolnavi, ca în Import / Export), regizorul a declarat într-un alt interviu: "Am responsabilitatea de a-i filma pe oameni fără ca ei să-şi piardă demnitatea şi consider că am făcut asta".
Vizionarea unui film de Ulrich Seidl - precum violentul Zile caniculare (Hundstage, 2001), al cărui scenariu, scris de regizor împreună cu colaboratoarea sa, Veronika Franz, încorporează nu mai puţin de şase fire narative - este o experienţă solicitantă, dar şi stimulantă pentru spectator. O dovadă în plus că pentru cineast nu există tabuuri o reprezintă Iisuse, tu ştii (Jesus, du weisst, 2003), în care se întoarce la rădăcini (a copilărit într-o provincie puternic influenţată de catolicism şi a petrecut doi ani într-un internat iezuit), pentru a vorbi despre relaţia, mediată de Biserică, dintre omul modern şi divinitate. Regizorul pătrunde cu uşurinţă şi ne prezintă din interior şi alte lumi greu accesibile, precum cea a fotomodelelor în permanentă căutare de joburi (Modele / Models, 1998) sau a fanaticilor parcurilor de distracţie (Distracţie fără limite / Spa' ohne Grenzen, 1998). Urmărind aceste filme în cadrul unui program retrospectiv, putem descoperi cum un personaj desprins din lumea reală (de exemplu, protagonista din Spa' ohne Grenze) a inspirat un personaj plasat într-o lume ficţională (Anna din Hundstage).
Ţin să închei această încercare de portret cu un alt citat relevant al cineastului: "Nu caut să distrez oamenii cu filmele mele, ci să-i ating, poate chiar să-i tulbur. Filmele mele nu sînt critice faţă de indivizi anume, ci faţă de societate... Vreau ca oamenii din sala de cinema să se confrunte cu ei înşişi". Dacă veţi găsi puterea de a-i urmări filmele lui Ulrich Seidl, vă veţi convinge că el nu-şi ratează ţinta.