Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Mine vaganti

Rebeli mai mari sau mai mici - Mine vaganti


Port.ro, iulie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Regizorul, Ferzan Ozpetek, a fost premiat încă de la Hamam realizat acasă, în Turcia. Poveştile lui ating mereu tema homosexualităţii (el e de altfel declarat gay), demers mai mult sau mai puţin de propagandă. Subiecte delicate, prezentate cu mult umor şi o tandreţe aparte. Reuşitul Le fate ignoranti, senzualele La finestra di fronte şi Saturno contro (ultimele două arătate publicului român la diferite festivaluri) sunt dovezile cele mai bune. Mult mai discrete şi fără dramatismul poveştilor lui Almodovar.
 
Şi, pentru că mereu se spune că e bine să vorbeşti / să scrii / să filmezi despre ce ştii, regizorul ne oferă şi de data aceasta o poveste despre o familie tradiţională - aici italiană, burgheză, deţinătoare a unei fabrici de paste. Filmul este dedicat tatălui regizorului, aşa că părintele homofob din subiect poate că este şi o schiţă reală.

Totul începe cu o masă la care fiul cel mare, cel care a rămas cuminte acasă şi care a avut până la 30 de ani grijă de fabrică, mărturiseşte că e gay. De aici povestea se ramifică şi devine comică.

De când nu aţi văzut un film italian, cu limba aceasta frumoasă şi cântată, plină de gesturi şi mimică? Nu e un Tornatore, dar are mult din plasticitatea şi lumina filmelor acestuia. Un film tipic italian, regizat de un turc, apăsat, cu toate stereotipurile şi clişeele posibile legate de ţară şi de comunitatea gay. Avem familia unită, casa, tatăl familiei şi matriarhatul bunicii, pastele, vinul, mâncarea afrodisiacă şi plăcută ca sexul, cafeaua, vorbăria şi gălăgia, fiorul liric tipic, latin-lover-ul şi mândria macho, femei frumoase, orăşelul mic de provincie unde toată lumea ştie pe toată lumea, copiii sub fustele familiei, moda, sportul, distracţia şi lejeritatea de a fi. Plus din cealaltă tabără gesturile în volute, vocea care urcă în acute comice, dansul, fascinaţia pentru modă, pasiunea şi mult sex. Vedeţi? Nu a fost uitat mai nimic. Totul e aici, înghesuit în acest film mititel, dar savuros. Felul cum înlănţuie regizorul scenele, cu (auto)ironie şi mărturisiri care încep nostim şi se termină dramatic cu nod în gât, are un farmec nespus.

Aparent un discurs simplu - doi fraţi, o singură posibilă ieşire din dulap, familia speriată nu atât de declararea altei orientări sexuale, cât de ce va zice lumea despre ea, fratele mai mic student la Roma care simte că are datoria să nu facă tatălui şi mai mult rău. Un film cu actori foarte, foarte frumoşi, cu camera pusă aproape de chipuri, cu replici la care râzi des şi larg. Şi pe acest fir roşu regizorul lipeşte o a doua poveste despre adevărata rebelă a familiei, bunica (Ilaria Occhini pe care o ştiţi din Mar Nero, strănepoata lui Giovanni Papini, absolut minunată). Filmul e rotund, începe şi se termină cu nunta acestei femei puternice. Încă o vară a mărturisirilor.

Şi chiar dacă secretul declarat al lui Antonio (Alessandro Preziosi, un actor mai mult de tv) este şi nu prea o ieşire la lumină după ce s-a ascuns toată viaţa - pentru că vine imediat după ce fratele Tommaso tocmai i-a spus că el e gay şi că nu vrea să lucreze în fabrica familiei - şi e mai mult un act de rebeliune, o fugă de responsabilităţi, acesta este doar un pretext pentru căutarea care contează, cea a protagonistului, a fratelui mai mic, Tommaso. Riccardo Scamarcio, la fel de frumos ca în Mio fratello è figlio unico şi în drama lui Costa-Gavras, Eden á l'Ouest, cu aerul lui blocat, îşi construieşte rolul din câteva tăceri. Privirile lui, destul de ambigue, mai ales când o priveşte cu încântare pe tânăra cu care trebuie să colaboreze la pastele familiei, Alba (Nicole Grimando, ce prezenţă!) sunt la fel reuşite ca replicile comice ale grupului gay.

Căci în casa familiei aterizează un grup de patru băieţi veseli. Ei, în salon, faţă în faţă cu familia desfăşurată, sau cântând în apă disco pe Baccara "Sorry, I'm a Lady" sunt de un haz nebun. Însă momentul cel mai stânjenitor este exact cel explicit homoerotic. Sărutul iubiţilor regăsiţi, chiar dacă necesar în poveste, e greu de privit.

Filmul mai are o mătuşă care tânjeşte şi strigă în noapte mereu "Hoţii", cum striga bunicul că vrea o femeie cocoţat în copac, la Fellini, problema că familia nu a ştiut, nu a bănuit, nu a văzut nimic, niciun gest la fii, o cameră care dansează în jurul mesei mereu, oprindu-se în dreptul fiecărui chip, într-un travelling circular foarte frumos, un carusel al deciziilor. Şi, deloc în ultimul rând o muzica excelentă a lui Pasquale Catalano, cu 50mila a Ninei Zilli, Una notte a Napoli şi, mai ales, splendissima melodie de final, în turcă, Kutlama cântată de Sezen Aksu cu o voce care sună ca a Amaliei Rodrigues.

Un film despre alegeri - Ce alegi? Cum alegi să fii? - şi despre adevărul care doare, dar trebuie spus.

Bunica se fardează în oglindă şi crezi că se pregăteşte să iasă, să plece şi chiar asta face. Masa ei e ticsită de dulciuri, de tarte, de prăjituri cu cremă şi torturi. Şi urmează o scenă lirică, picul acela de fantastic care dă mereu bine şi umple inima de speranţă.

Iar scena de final este una dintre cele mai frumoase, mai lirice, mai plastice şi mai reuşite pe care le-am văzut în ultimul timp. Cuvintele nepotului curg, trecutul se împleteşte cu prezentul într-un tot armonios. Oricât de supărat ai fi, oricâte prostii ai fi făcut, familia - mai ales la înmormântare - rămâne unită şi singura care contează. Şi durerea face ca celălalte lucruri mici să nu mai conteze. Acceptarea vine pas după pas. Şi regizorul aduce pe lângă cortegiul care merge pe străduţa îngustă pe moarta în rochie de mireasă, ca la început. Şi la nunta ei încep să danseze cei din trecut şi cei de acum, de la înmormântare. Foarte, foarte frumos cadru.

Nu plecaţi - pe genericul de final, muzică şi splendide imagini. Regizorul ştie pe pielea lui, căci a reuşit chestia asta. Viaţa şi trecerea prin ea, cu de toate, poate fi sublimată în artă. Cuvântul rămâne. Cuvântul vindecă.







 Toate articolele despre Mine vaganti


1 comentariu

  • Superb!
    Constantin, 11.07.2011, 09:57

    Super film,tocmai l-am văzut aseară la un cinematograf bucureştean, excelent articolul!

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


Alte articole

 Comedie în stil italian - Mine vaganti, Doinel Tronaru
 Macaroane cu dragoste - Mine vaganti, Maria Andrieş
 Singura chestie mai complicată decât dragostea e familia: Mine Vaganti / Cine zice, ăla este!, de vineri, în cinematografe, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer