Balabanov a devenit cunoscut - sau mai bine zis a devenit una dintre marile vedete ale cinemaului rus - în 1997, cu Brat / Frate, al patrulea său lungmetraj, o peliculă aproape hollywoodiană care trata multe subiecte noi la acea vreme pentru spectatorul - şi filmul - rus: onoare, familie, capitalism, mafie, naţionalism, decăderea moravurilor sunt numai câteva dintre ele. Uriaşul succes de casă a fost depăşit în 2000 de sequel-ul Brat 2 / Fratele 2. Filmul alimentează şovinismul rusesc, permiţându-le spectatorilor să se simtă răzbunaţi: eroul e un tânăr rus care nu îşi pleacă capul în faţa "imperialiştilor" americani, ci le arată el cine este cu adevărat mai tare!
Dar a-l numi pe Balabanov un realizator de filme patriotice de acţiune (deşi printre influenţele primului Brat se numără mai curând filmele lui Jean-Pierre Melville sau Quentin Tarantino decât cele cu Jean-Claude Van Damme) înseamnă a-i face o nedreptate. Între cele două mari succese ale sale, regizorul a făcut Pro Urodov i Lyudey / Despre ciudaţi şi oameni (1998), un film bizar, în culori sepia, despre un realizator de filme pornografice din Petersburgul începutului secolului al XX-lea şi victimele sale. Iar după al doilea Brat, Balabanov s-a îndepărtat din nou de mainstream, arătând o Rusie ai cărei eroi sunt murdari, săraci, uitaţi de societate, trăiesc animalic şi trăiesc doar pentru că singura alternativă la viaţă este moartea.
Un asemenea om este eroul celui mai recent film al lui Balabanov, Kochegar / Fochistul: un fochist bătrân, care îşi petrece zilele alimentând un cuptor dintr-un subsol întunecat şi trist; în timpul liber, scrie la un roman, iar din când în când primeşte nişte vizite: mafioţi care ard cadavrele victimelor în cuptorul lui, o fetiţă căreia îi place să privească flăcările, fiica sa care îi cere bani şi nu este niciodată mulţumită de suma primită. Lumea din afara subsolului său este luminoasă, bogată, violentă, contrastând puternic cu văgăuna fochistului. De asemenea, nici celor apropiaţi nu le pasă, de fapt, de el: şeful mafiei locale se interesează mai mult ca să se amuze de mersul romanului fochistului, iar fiica sa îşi petrece timpul fie făcând sex, fie în magazinul de blănuri pe care îl conduce împreună cu fiica şefului mafiei. În afară de magazin, ele mai au ceva în comun, care va duce şi la deznodământul sângeros al filmului: un mafiot mut, care este amantul amândurora.
Muzica folosită de Balabanov, o temă de pop latin interpretată de chitaristul Didula, care pare să acompanieze întreg filmul, oferă un contrapunct ironic şi inteligent la pustietatea sufletească a personajelor şi la tristeţea subsolului locuit de fochist. Personajele sunt poate caricaturale şi unidimensionale (aici regizorul arată că Pulp Fiction, 1994, r. Quentin Tarantino) continuă să fie o influenţă pentru el), dar pe de altă parte filmul e o parabolă, nu un studiu de caracter; contextul cere aceste personaje lipsite de trăiri, opunându-le vieţii interioare bogate (şi poate puţin nebune) a fochistului.
La sfârşitul filmului, Balabanov se întoarce la una din temele lui preferate, şi anume ignoranţa totală a societăţii ruse faţă de cei care au luptat pentru ea; când fochistul îşi pune uniforma de maior, fost combatant în războiul din Afganistan, Balabanov face totodată o trimitere la propriul său film, Gruz 200 / Cargo 200 (2007), în care cadavrul unui erou de război este batjocorit de un poliţist. Odată cu uniforma, fochistul se îmbracă şi cu rămăşiţele demnităţii sale, de care uitarea şi dezinteresul societăţii nu au reuşit încă să îl dezbrace definitiv. Din nou soldat şi din nou bărbat, fochistul însetat de răzbunare omoară doi bărbaţi - însă modul în care o face este ridicol, şi când începe să ruleze genericul, nu poţi, ca spectator, să nu te întrebi în ce măsură demnitatea şi penibilul nu sunt, cumva, cele două feţe ale aceleiaşi monezi.