Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Elle s'appelait Sarah

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Trecătorule, aminteşte-ţi! - Elle s'appelait Sarah


august 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Velodromul de Iarnă se afla în arondismentul XV. Fusese construit de ciclistul şi jurnalistul sportiv Henri Desgrange, primul organizator al Turului Franţei, în vecinătatea staţiei de metrou în care cobori ca să admiri Turnul Eiffel. Dar înainte de a porni spre turn, astăzi dai cu ochii de o placă cenuşie: "În 16 şi 17 Iunie 1942, 13.152 de evrei au fost arestaţi în Paris şi suburbiile lui, deportaţi şi asasinaţi la Auschwitz. În Velodromul de Iarnă care se ridica aici, 4.115 copii, 2.916 femei şi 1.129 bărbaţi au fost înghesuiţi în condiţii inumane de către poliţia guvernului de la Vichy, la ordinul ocupanţilor nazişti."
 
Velodromul de Iarnă nu mai există. Pe locul lui, ca o ironie a sorţii, se află o clădire aparţinând Ministerului Francez de Interne. Pentru că statului francez i-au trebuit cinci decenii ca să recunoască, prin vocea preşedintelui Chirac, participarea dezonorantă şi criminală a propriei poliţii: "Franţa, patria Iluminismului şi a Drepturilor Omului, pământ primitor şi ocrotitor, Franţa, în acea zi, a comis ireparabilul."
 
Filmul lui Gilles Paquet-Brenner, Elle s'appelait Sarah, porneşte într-o rememorare a unui episod negru din istoria Franţei, cunoscut sub numele de Razia Velodromului de Iarnă (Le rafle du Vel'd'Hiv). Prin ochii micuţei Sarah (Mélusine Mayance), asistăm la calvarul unei familii de evrei, care nimeresc în iureşul nebuniei naziste din dimineaţa zilei de 16 iulie 1942. Unul dintre titlurile sub care filmul a fost difuzat pe piaţa internaţională este Sarah's Key, iar explicaţia e chiar cheia (la propriu şi la figurat) dramei cumplite a acestei fetiţe: la venirea poliţiei, îl încuie pe fratele ei mai mic într-un dulap mascat în peretele camerei lor, pentru a-l salva. Cel puţin aşa îşi imaginează. Va păstra cheia toată viaţa. Cu ea şi-a închis sufletul pentru totdeauna, într-un loc întunecat, de unde nu mai e cale de revenire, chiar dacă a fost singurul lucru care a ţinut-o în viaţă.
 
Dacă filmul s-ar fi limitat la povestea lui Sarah, sumbră, răscolitoare, de-o plastică rezonând perfect cu vârsta personajului, cu atmosferă adecvată şi interpretări coerente, titlul englezesc ar fi fost pe deplin justificat. Din păcate, rolul principal nu îi revine fetiţei supravieţuitoare de dezastru personal şi rasial, ci jurnalistei americane Julia Jarmond (Kristin Scott Thomas), care ajunge să cerceteze evenimentele din 1942. Căsătorită cu un arhitect parizian care renovează apartamentul părinţilor pentru a-l locui împreună cu soţia şi fiica lor, Julia descoperă că apartamentul fusese ocupat de bunicii soţului ei imediat după ce familia descompletată a lui Sarah a fost obligată să-l părăsească. Toate astea poate n-ar fi stricat naraţiunii, dar se adaugă o sarcină nedorită de soţul preocupat de afaceri, o foarte lungă căutare a traseului prin lume şi timp al lui Sarah, nişte dialoguri prăfuite şi forţate, plasate, fără milă pentru spectator, pe tot parcursul episoadelor "din zilele noastre", un Aidan Quinn incredibil de neconvingător şi o sumă de dicţii defectuoase ale câtorva vorbitori de engleză asezonată cu magiun de prune.
 
Kristin Scott Thomas se străduieşte să salveze bucata ei de film şi, strict din punctul de vedere al rolului, reuşeşte. Chiar dacă nu-i găseşti în ochi strălucirea bucuriei de a juca din The English Patient, nici forţa reţinută din Il y a long temps que je t'aime. Şi nici nu e vinovată de aceste lipsuri. Pentru că are tonus şi o simţi la fel de concentrată în părţile vorbite în franceză, ca şi în cele desfăşurate pe itinerariul american. Felul în care vorbeşte şi simte în altă limbă decât cea maternă e unul dintre marile avantaje ale acestei actriţe, pentru că rolurile acordate colegelor de vârsta ei de industria americană de film, sunt, cu mici excepţii, cu mult sub nivelul partiturilor ei franţuzeşti.
 
Dar problema principală a filmului pleacă de la greutatea prea mare pe care o lasă pe feliile contemporane. Şi asta diluează mult din esenţa lui, care rămâne, totuşi, episodul 1942 şi viaţa distrusă în atâtea feluri a unui copil. Nu pentru că introducerea jurnalistei n-ar fi avut nicio logică, dar povestea ei e atât de previzibilă şi superficială, prin comparaţie cu chinurile şi grozăvia istoriei lui Sarah, încât nu-ţi lasă decât o senzaţie de balast, numai bun de aruncat la prima cotitură.
 
Sau poate, printr-o schemă teribil de întortocheată, domnul Paquet-Brenner tocmai asta vrea să sublinieze: cât de mici sunt problemele noastre şi cât de tare ne trădează lipsa de reflecţie, de adâncime. Pentru că şi personajele mileniului trei şi noi, privitorii întâmplărilor de atunci, suntem sătui, spălaţi, liberi şi netorturaţi. Nu ne sparge nimeni uşa în pragul dimineţii şi nu suntem nevoiţi să ne încuiem fraţii nicăieri, ca să-i scăpăm de la orori pe care nici nu ni le putem închipui, dar le presimţim. Nu ne-a ţinut nimeni într-o mizerie cruntă şi-un aer pestilenţial, împreună cu alţi mii de oameni, pe un soi de stadion închis ermetic, cu un singur robinet şi nicio toaletă, timp de câteva zile. Pentru ca apoi să ne înghesuie în marfare şi dacă n-am murit prin sufocare, să ne debarce în lagăre de concentrare, unde să ne lase singuri, bolnavi, fără părinţi, pe care, de altfel, n-o să-i mai vedem niciodată, pentru că au fost duşi la Auschwitz şi gazaţi. Şi n-avem coşmaruri viu ilustrate cu părinţi pe care îi iubeşti cu singurul fel de iubire pe care îl cunoşti la 10 ani - dependentă, irepetabilă şi ireductibilă - despre care afli peste ani cum au fost dezbrăcaţi complet, mânaţi ca vitele în încăperi cu aparenţă de duşuri şi închişi acolo că să respire până la agonie un gaz letal. N-o să ştim niciodată cum ne-ar părea de halucinantă la o vârstă atât de fragilă baraca împuţită în care am rămas singuri cu alţi copii şi cât de greu ne-ar apăsa vina teribilă de a ne crede unicul răspunzător de soarta nefastă a cuiva drag. Şi cum ne-am trăi apoi viaţa cu toate rănile astea supurânde, pe care nu le-am putea închide nicicând.
 
Sau poate că filmul se vrea doar un prilej de reluare în discuţie a modului în care ne reflectăm faptele şi ne judecăm trecutul. Poate că abia acum ne vom întreba cum s-a întâmplat că doar în 1993 René Bousquet, secretarul general al poliţiei naţionale franceze, implicat direct în razia din 1942, a fost acuzat de crime împotriva umanităţii. Sau cum Louis Darquier, comisarul pentru probleme evreieşti, n-a fost niciodată extrădat din Spania, pentru simplul motiv că statul francez nu a făcut o asemenea solicitare. Şi asta ca să vorbim doar despre curtea vecină. În ograda proprie, o răscolire a istoriei s-a dovedit a isca oricând o păruială mediatică.
 
Cât priveşte calitatea filmului, ea e serios divizată. O scot din picaj povestea terifiantă a candorii violate şi schingiuite, Kristin Scott Thomas şi muzica lui Max Richter (Waltz with Bashir, Die Fremde). O comparaţie cu Schindler's List doar pe baza mobilului comun nu-şi are rostul, dar ar fi putut intra într-o paralelă cu The Boy in the Striped Pyjamas, amândouă mizând pe inocenţa pierdută, chiar dacă personajul lui Asa Butterfield, dată fiind şi desfăşurarea lui pe tot parcursul filmului, ajunge cu cel puţin un registru mai sus decât cel al Mélusinei Mayance. Şi nu poţi să nu tragi concluzia că Elle s'appelait Sarah e o alipire silită a două filme diferite, pe care le poţi înscrie într-o parafrazare la Nichita Stănescu: unul foarte de jos, întors spre pământ, altul foarte de sus, aproape (foarte!) rupt. În cazul în care autoarea cărţii care stă la baza peliculei şi regizorul ei au dorit un simplu motiv de dezbatere, atunci le-a reuşit. Într-un mod alambicat şi fără prea mare justificare artistică. Ca mesaj direct, inscripţia de pe placa din faţa staţiei de metrou Bir-Hakeim, pare mai puternică: "Trecătorule, aminteşte-ţi!"




 Toate articolele despre Elle s'appelait Sarah


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Doina Giurgiu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer