Sǎ ai talent este una, dar sǎ ai şi curaj pe deasupra este deja altceva. Avem aici de-a face cu un film contemplativ extrem de lent, un tur de forţǎ de cinci ore la care probabil foarte puţini oameni vor rezista pânǎ la final. Secretul este cǎ vizionarea acestui film pǎnǎ la capǎt este absolut necesarǎ, însǎ Martin este un cineast dificil. El lucreazǎ la un nivel subtil cu personaje care au un caracter probabil la fel de dificil precum al lui (fac aceastǎ afirmaţie deoarece am convingerea cǎ adevǎraţii autori de film ţin cu încǎpǎţânare sǎ se prezinte pe ei însuşi cât mai cinstit, nu sǎ se ascundǎ în spatele imaginilor prezentate). De aceea, pentru a vedea acest film trebuie în primul rând sǎ te înarmezi cu foarte multǎ rǎbdare şi înţelegere. Deoarece este atât de chinuitor de lung, sursa durerii tale ca spectator ajunge sǎ fie (cel puţin dupǎ prima jumǎtate a filmului, când începi sǎ înţelegi din ce în ce mai clar intenţia cineastului), o sursǎ de plǎcere.
Modalitatea prin care Raya Martin înfǎţişeazǎ cazul personajului sǎu principal, pe numele ei Rita, reprezintǎ, neîndoielnic, o extremǎ, o abatere de la normal prin intensitatea şi frecvenţa maladivǎ cu care ea îşi anticipeazǎ de fapt prin toate reacţiile propriul destin. Filmul debuteazǎ cu urmǎtorul motto: ,,Tot ce mi-am dorit vreodatǎ a fost ce îşi doreşte toatǎ lumea, ştii tu...". Aceste cuvinte aparţin Ritei Hayworth, şi sunt, din punctul meu de vedere, o declaraţie cǎ tot ce va urma în urmǎtoarele ore este o poveste despre un şir infinit de nevoi nesatisfǎcute (în mod ironic, Rita Hayworth a murit de Alzheimer, uitând în clipa morţii de toatǎ gloria de care se bucurase în timpul vieţii, iar micuţa Rita va ajunge sǎ uite şi ea cine a fost în copilǎrie şi ce valori avea şi sǎ se transforme într-un om complet diferit). Ba chiar mai mult, de-a lungul filmului, Martin vrea cu orice preţ sǎ punǎ accent nu pe reuşitele personajelor, ci pe golul cu care acestea se confruntǎ în interiorul lor, dupǎ ce au trecut prin greutǎţile vieţii.
Prima jumǎtate a filmului prezintǎ copilǎria Ritei. Stilul de filmare este minimalist, cu cadre foarte lungi şi de o calitate destul de slabǎ, dându-ţi impresia cǎ te uiţi cu adevărat la filmuleţele din copilǎria eroinei trase pe VHS. Totul începe cu o secvenţǎ haoticǎ destul de neglijent filmatǎ pe o stradǎ, ca apoi sǎ fim lansaţi direct în universul Ritei, care pare sǎ se fi nǎscut cu destule date genetice încât sǎ fie o artistǎ (aflǎm pe parcursul filmului cǎ bunica Ritei a fost o actriţǎ care s-a bucurat de mult succes în ţara ei; mai mult decât atât, în Filipine toţi copiii sunt încurajaţi oricum de cǎtre pǎrinţi sǎ cânte şi sǎ danseze la fiecare petrecere, serbare sau sǎrbǎtoare). Rita (interpretatǎ în prima parte a filmului de actriţa Ness Roque) cântǎ şi danseazǎ pânǎ la epuizare prin camera ei. Ce am apreciat eu la acest film este cǎ de fiecare datǎ când unul dintre copii îşi deschide gura şi începe sǎ cânte, tot sunetul filmului este tǎiat complet, arǎtând astfel opinia destul de criticǎ a regizorului faţǎ de aceste manifestări uşor lipsite de sens.
La un prim nivel de interpretare, ar putea sǎ parǎ cǎ singurul scop al lui Martin este destul de simplu, şi anume acela de a prezenta viaţa personajelor sale cât mai naturalist şi cât mai anticalofil posibil. Filmul, însǎ, nu este delimitat de un cadru rigid, nu e încorsetat de ideile sale teoretice, ci totul decurge firesc şi nici nu realizezi unde ţinteşte el de fapt sǎ te atingǎ. Astfel, copilǎria Ritei este prezentatǎ asemenea unei amintiri bine conservate. O urmǎrim pe eroinǎ când se joacǎ cu prietenii ei din cartier, apoi cum cade, cum se loveşte, cum se preface de faţǎ cu toatǎ lumea cǎ trebuie sǎ plece neapǎrat acasǎ şi o vedem cum merge înspre casǎ şchiopǎtând şi plângând. Timpii acestor acţiuni sunt respectaţi cu sfinţenie, nimic nu este bǎgat în ochi, totul îţi dǎ impresia cǎ se întâmplǎ cu adevǎrat. De aceea, stilul regizorului este puţin voyeurist - stǎm cu un om şi în clipele în care nu am avea cum sǎ ne uităm la acel om, deoarece prezenţa noastră acolo l-ar impiedica sǎ se manifeste atât de sincer. Nu avem de-a face cu o copilǎrie romanţatǎ sau idealizatǎ într-un mod stupid şi artificial (situaţie atât de des întâlnită în majoritatea filmelor) - aici sunt prezentate mai ales momentele penibile şi cu adevǎrat dureroase, momentele de furie când te simţi prea mic ca sǎ preiei controlul în viaţa ta, momentele în care te simţi izolat de grupul de prieteni cu care te joci, momentele în care niciunul dintre amicii tǎi apropiaţi nu apare la ziua ta de naştere şi pǎrinţii se folosesc de aceastǎ sǎrbǎtoare nu pentru a celebra existenţa ta pe pǎmânt, ci pentru a-şi organiza, de fapt, un festin propriu, alǎturi de prietenii lor. Acestea sunt mari adevǎruri şi practic primele emoţii puternice pe care le conştientizezi în viaţǎ, şi pe care, din pǎcate, ajungi sǎ le uiţi pânǎ apuci sǎ ajungi un om matur. Însǎ Raya Martin le prezintǎ negreşit - în primul rând ca sǎ-ţi aduci aminte de cel care erai tu de fapt înainte sǎ te ascunzi în spatele vreunei mǎşti.
Partea a doua a filmului debuteazǎ într-un mod complet ciudat cu imagini dintr-un film filipinez din 1939 intitulat Ang Tunay Na Ina / O mamǎ adevǎratǎ; acest insert este destul de şocant pentru spectatorul care pânǎ atunci s-a uitat preţ de douǎ ore la un cu totul alt gen de imagini, atât din punct de vedere stilistic, cât şi din punct de vedere narativ. Imaginile alb-negru sunt de o calitate extrem de slabǎ (eu am interpretat acest demers ca fiind o reflecţie criticǎ asupra unei probleme foarte importante cu care se confruntǎ nu numai poporul filipinez, ci şi cel român, şi anume faptul cǎ primele opere cinematografice naţionale sunt pǎstrate în condiţii deplorabile, fapt care duce la deteriorarea lor ireversibilǎ). Însǎ introducerea acestor cadre în film poate fi decodificată şi la un nivel metaforic - dacǎ în prima parte a filmului vedem imagini destul de prost filmate în care suntem martori la trecutul unui om, în acest montaj de imagini zgâriate asistǎm la trecutul unei întregi naţiuni. Pe mǎsurǎ ce filmul evolueazǎ observǎm cǎ oamenii nu au numai tendinţa pregnantǎ de a-şi uita istoria şi de a-şi distruge amintirile, ci şi de a-şi uita valorile artistice incontestabile. Filipinezii sunt obsedaţi de celebritǎţile lor din filme, însǎ odatǎ cu trecerea anilor uitǎ complet de ele, întocmai precum Rita uita felul în care fusese ea odatǎ. Este ca şi cum toţi oamenii suferǎ un soi de amnezie, care îi atinge - într-un mod paradoxal - firesc, şi încep sǎ dea uitǎrii tot ce-a fost important pentru ei la un moment dat.
Apoi, descoperim o tânǎrǎ - Rita ajunsǎ la maturitate - care lucreazǎ într-un magazin de DVD-uri piratate (din nou, o referire extrem de subtilǎ la falsitatea şi minciuna din timpurile noastre). Imaginea lungmetrajului se schimbǎ şi ea, ba chiar se îmbunǎtǎţeşte din punct de vedere calitativ - de acum imaginile sunt filmate pe peliculǎ de 16mm. Contrastul dintre prima parte a filmului şi cea de-a doua este destul de mare - acum înlǎnţuirea cadrelor nu mai este deloc dinamicǎ, ci mult mai lentǎ, arǎtând în primul rând alienarea cu care se confruntǎ personajele odatǎ ce au crescut. Decǎderea spiritualǎ a Ritei este mai mult decât evidentǎ. Asemenea DVD-urilor piratate, ea a ajuns prinsă într-o poveste de dragoste superficialǎ, care şi-a pierdut mult din identitatea iniţialǎ. Cumva este destul de clar cǎ şi ea s-a afundat într-o existenţǎ comunǎ, cǎ nu mai are nicio legǎturǎ cu fetiţa care dansa prin cameră de una singurǎ, cu tipul de energie cu care un artist s-ar urca pe scenǎ. Este o adultǎ confuzǎ, care a rǎmas însǎrcinatǎ cu un om cu care este clar cǎ nu se potriveşte şi care a ajuns într-o fundǎturǎ existenţialǎ. Rita a învǎţat acum sǎ-şi ascundǎ şi faţǎ de ea instinctele şi pornirile, pe care înainte reuşea sǎ le fereascǎ numai de ochii celor din jur. Protagonista nu mai este nici pe jumǎtate omul care era înainte - a pierdut oficial lupta pentru fericire, lupta împotriva principiilor ereditare. Care sunt şi erau şi înainte în ea, şi a influenţelor mediului.
Având în vedere cǎ autorul acestui film avea numai 23 de ani în momentul în care l-a realizat, eu susţin cu cea mai mare convingere cǎ acest lungmetraj este o capodoperǎ. De ce a ales sǎ aibǎ aceastǎ lungime? De ce a ales ca unele scene sǎ aibǎ numai cinci minute, în timp ce altele, care la o primǎ analizǎ ar putea pǎrea mai puţin importante, ajung sǎ aibǎ şi 25 de minute? De ce a ales sǎ îndepǎrteze orice spectator care apreciazǎ un film cu o imagine bunǎ, optând pentru o variantǎ esteticǎ destul de neortodoxǎ? Pentru cǎ omul acesta iubeşte viaţa, nu minciuna din filme. Cred cǎ cel mai bine a rǎspuns Émile Zola acestor dileme, când şi el, la rândul sǎu, a fost întrebat de ce a ales sǎ prezinte viaţa într-o manierǎ naturalistǎ: ,,Dacǎ este sǎ-mi spun pǎrerea pe şleau, zic cǎ astǎzi se acordǎ o pondere exageratǎ formei [...]. Cel care va scrie mai bine nu e cel ce va galopa cu mai mult avânt printre ipoteze, ci acela care va ţinti de-a dreptul adevǎrul. [...] Marele stil e fǎcut din logicǎ şi claritate". Iar Raya Martin este, din punctul meu de vedere, un erou care nu a uitat de propriile sale valori şi de propria sa istorie şi care încǎ se chinuie sǎ meargǎ cu ele pânǎ la capǎt.