Versiunea de cinci ore şi jumătate, distribuită ca miniserie tv ȋn trei părţi, bifează toată gama de senzaţii tari oferite de filmele cu gangsteri şi spioni. Conţine ȋntruniri secrete, filaj, tragedii televizate, sex, droguri şi multe subgenuri de rock. Iar Ilici Ramírez Sánchez -zis Carlos - e fericitul care stȃrneşte agitaţia şi captează atenţia tuturor; el e, fără nicio urmă de ȋndoială, protagonistul filmului. Carlos e documentat exhaustiv, dar nu e un pseudo-documentar: prima jumătate a celei de-a doua părţi - reconstituirea conferinţei OPEC ȋn Viena din 1975, ȋn timpul căreia gruparea lui Carlos ȋi ia prizonieri pe reprezentanţii marilor puteri petroliere - e făcută respectȃnd toate regulile unui thriller cu ostatici, iar lui Carlos ȋi e repartizat rolul pe care l-ar interpreta un star. Nu pot fi contrazise acuzaţiile detractorilor că, uneori, Carlos pare mai curȃnd un idol decȃt un luptător.
Numai că tocmai asta e ideea: militantul venezuelean chiar a fost preocupat de imaginea lui şi sunt destule semne că imaginea l-a ajutat mai mult să capete notorietate decȃt competenţele. Ȋn secvenţa menţionată mai sus, Carlos (Édgar Ramírez) intră la conferinţa OPEC purtȃnd o haină de piele şi o beretă ȋn stilul lui Guevara, şi prezentȃndu-se ostaticilor: "Numele meu e Carlos. Poate aţi auzit de mine." Pare glorificator, dar toate amănuntele sunt conforme cu documentaţia; Assayas nu a inventat nimic. De altfel, nu se poate spune că atentatul - intens mediatizat la vremea respectivă - e recreat ca un moment de glorie. Din contră, Carlos face greşeală după greşeală: abia intrat ȋn sala de conferinţe, ucide un oficial libian, deşi ȋn Libia plănuieşte să se refugieze după atentat; după ce gruparea decolează din Austria cu ostatici cu tot, Carlos eliberează mulţi dintre ei ȋntr-un aeroport ȋn care opresc cȃteva ceasuri, ȋnainte să ajungă acolo unde speră că va putea rămȃne; iar la sfȃrşit, cȃnd trebuie să negocieze preţul de răscumpărare, se descurcă prost. După ȋncheierea operaţiunii, Waddi Haddad, angajatorul lui, ȋl mustră că n-are simţ politic, adăugȃnd că e doar un executant, şi nici măcar nu e unul excepţional; cȃnd militantul bȃiguie că luptă pentru cauză, Haddad ripostează că mai degrabă luptă pentru cauza proprie. Oricȃt de tăioase ar fi ȋnvinuirile care i se aduc, după ce am văzut mai devreme ni se par nimerite.
Intrat ȋn pielea lui Carlos, Édgar Ramirez merge legănȃndu-se ostentativ, manevrează armele ca şi cum ar fi imposibil să rateze ţinta, urlă fără să ȋntrerupă contactul vizual şi se exprimă elocvent chiar atunci cȃnd ideile lui n-au nicio noimă. Fiind nevoit să ȋşi interpreteze personajul la bine şi la rău de-a lungul unui interval de trei decenii, Ramirez se ȋngraşă sau slăbeşte, după cȃt de activ sau sedentar trebuie să pară ȋn etape diferite.
Constantă e numai ȋncrederea ȋn sine pe care o proiectează. Ȋn anturajul tinerilor luptători animaţi de idei măreţe pe care nu le ȋnţeleg, el impresionează prin atitudine, prin accesorii şi prin reputaţie. Cȃnd ȋntȃlneşte o femeie pe care vrea să o seducă (se ȋntȃmplă frecvent), e suficient să dea semne de interes şi să aştepte ca spiritul revoluţionar să-şi facă efectul. Cȃnd e exclus din organizaţia ȋn care s-a format, e convins că-şi va găsi de lucru; nu pentru că ar avea simţ politic, ci fiindcă n-are dubii că e valoros.
Filmul lui Olivier Assayas e compus din multe secvenţe scurte de pe parcursul unei perioade foarte lungi; Carlos ȋşi dezvăluie contradicţiile dacă e urmărit cu atenţie - dar trebuie urmărit cu mult mai multă atenţie decȃt ar fi cerut un film biografic curăţit şi ordonat. Dezavantajul e că unora li se va părea un film fie amoral, fie obositor. Avantajul - respectă cronologia evenimentelor, fără să le omită pe cele "minore" ca să dilate numai cȃteva mai "relevante"; sunt relevante toate şi e important că sunt atȃtea. Carlos ȋşi construieşte cariera cu eforturi la fel de mari ca orice tȃnăr ambiţios care speră la un post mai bun, şi, pȃnă la primul atentat relatat de presa internaţională (uciderea unor poliţişti ȋntr-un apartament de pe strada Toulliers, ȋn 1975), e deja un veteran. Assayas ştie să speculeze tensiunea momentului prin felul ȋn care construieşte secvenţa. Poliţiştii pornesc către adresa indicată să-l interogheze pe Carlos, şi unul ȋi spune celuilalt ȋn treacăt că va fi o operaţiune de rutină; Carlos e de mult acolo, la o petrecere destinsă ȋntr-un cerc de tineri "militanţi nonviolenţi". Se aud bătăi ȋn uşă şi ne aşteptăm să sară scȃntei instantaneu, dar conversaţia ȋntre poliţişti şi Carlos e civilizată - Carlos se preface că e inocent, şi poliţiştii nu ştiu destule despre el cȃt să fie siguri că nu e aşa.
Cum filmul cuprinde ȋntreaga evoluţie a lui Carlos, nu trebuie să arate că e fie un visător, fie un mercenar fără convingeri proprii, sau că e ori incompetent, ori impecabil. Ce reiese e mai interesant ca o hagiografie sau o caricatură. Ȋn trei decenii e atȃta vreme să-şi facă treaba bine şi-apoi să-şi facă treaba prost, ȋncȃt nu mai frapează incompetenţa, ci amoralitatea rezultată din rutină. E foarte posibil să fi crezut ȋn Cauză la ȋnceput (iar spre bătrȃneţe are nostalgia revoltei adolescentine), dar cu greu ar putea păstra o poziţie fermă cȃnd consideră că duşmanul, nebulos, este "imperialismul"; trece fără probleme din rezistenţa palestiniană ȋn slujba dictatorilor comunişti, şi nici măcar nu sesizează ironia faptului că, anti-imperialist cum e, ȋşi cȃştigă traiul pe piaţa internaţională. Şi problemele personale - care nu contează pentru restul lumii - tot prin violenţă le rezolvă: execută o serie de atentate, ȋncercȃnd să convingă autorităţile franceze să-i elibereze logodnica din ȋnchisoare.
Olivier Assayas are priceperea tehnică necesară pentru Carlos: nu face filme de gen, dar a făcut toate genurile de film, şi Carlos e regizat cu mȃnă sigură. Are, de asemenea, cunoştinţele necesare şi scepticismul interesat cu care trebuie abordat subiectul: ȋn adolescenţa lui Assayas, la ȋnceputul anilor '70, pătrundea ȋn cultura franceză teoria că toate regimurile totalitare - inclusiv cele de inspiraţie marxistă - sunt la fel de alienante precum capitalismul. Steven Soderbergh vede ȋn Che un spirit altruist (şi omite din filmul biografic faptele care ar putea pune la ȋndoială dedicarea lui); Olivier Assayas e mult mai reticent ȋn privinţa lui Carlos. Dacă Soderbergh ȋl crede pe Che reprezentativ pentru o filosofie, pentru Assayas, Carlos e numai emblematic - notoriu; alţi militanţi din generaţia lui (personaje secundare ȋn miniserie) au fost mai puţin individualişti, mai puţin distructivi şi mai integri, dar ei n-au ajuns niciodată imprimaţi pe tricouri sau pe coperta unor albume pop.
Detractorii filmului au mai remarcat că structura e cea a ascensiunii-şi-declinului, ca ȋn toate filmele cu gangsteri din anii '30. Dar Carlos se ȋndepărtează apreciabil de convenţie. Nu are un arc dramatic - traiectoria personajului e dictată de biografia lui Ilici Ramírez Sánchez. Ȋntre ascensiune şi declin nu există legături cauzale. Cariera lui Carlos nu se ȋncheie cȃnd faptele lui mȃrşave ȋi aduc pierirea iminentă, ci după căderea blocului comunist, cȃnd nu-l mai angajează nimeni. Rigoarea tratamentului lui Assayas e demitizantă aşa cum austeritatea mijloacelor lui Soderbergh nu era; ultimul lucru ȋnsemnat pe care ȋl plănuieşte Carlos ȋnainte de finalul filmului e o liposucţie.
Judecȃnd numai după stil, Che pare mai veridic decȃt Carlos, dar ȋn realitate, ȋn ciuda aparentei neutralităţi, filmul lui Soderbergh e cel romantizat. Sigur că, ȋn parte, diferenţele ȋntre Che şi Carlos derivă din diferenţele ȋntre Che şi Carlos: simplificȃnd, primul e un strateg şi al doilea e un executant, şi-atunci e normal ca primul film să se concentreze pe detalii tehnice, iar al doilea să fie un film de acţiune. Ȋnsă diferenţele sunt mai profunde. Protagonistul lui Che nu e un anonim şi Soderbergh trebuie să fi intuit că, oricȃt de discret ar fi plasat ȋn cadru, ȋl căutăm cu privirea pȃnă cȃnd ȋl reperăm; şi trebuie să mai fi ştiut că, ȋmpărţind filmul ȋn două părţi simetrice (prima: revoluţia reuşită din Cuba; a doua: revoluţia eşuată din Bolivia), ȋi dă semnificaţie; reiese că Guevara a fost un erou pur, consecvent ȋn două lupte foarte diferite, rămȃnȃnd fidel ideilor sale şi atunci cȃnd mediul ȋi e potrivnic. Carlos nu e la fel de democratic - personajul principal e mai proeminent decȃt oricare altul -, şi nici la fel de umil - nu ni se dă impresia că teroristul ar fi imposibil de ȋnţeles. Ȋnsă nu numai că e mai onest să procedeze aşa, e şi profitabil estetic. Nu ştiu cȃt de mult serveşte austeritatea, atunci cȃnd demistificarea nu e riguroasă, ȋn filmele biografice despre militanţi iconici. Ȋn primul rȃnd, omite amănuntul că triumfalismul nu le-a fost nici lor străin. Ȋn al doilea rȃnd, urmărind un film biografic ca Che, care preţuieşte opacitatea psihologică şi ne lasă misiunea să completăm noi golurile, suntem tentaţi să le umplem cu ce ştiam deja - şi ce ne amintim e vag. Tocmai că, de la distanţă -şi numai de la distanţă -, Carlos pare un demn reprezentant al Cauzei.