Sigur că aici "calul de bătaie" ar fi trebuit să fie, în primul rând, tarele corporatismului, poate cel mai mare flagel al lumii contemporane, şi mecanismul dezumanizării practicat de acest nou şi performant sistem totalitar. Din păcate, satira acestei stări de fapt este, în Horrible Bosses, la cote minime şi nu atinge, nici pe departe, "brutalitatea" şi exasperarea care răzbăteau din mai vechile Office Space (1999) şi Idiocracy (2006), datorate lui Mike Judge, creatorul lui Beavis şi Butt-Head. E greu de crezut, dar un film ca The Apartment lui Billy Wilder îşi făcea mult mai bine treaba, încă din anii '50, în identificarea elementelor "cancerului" incipient al societăţii americane (în prezent globale), lucru evident la o revizionare.
Scenariştii filmului de faţă şi regizorul Seth Gordon (Four Christmases) preferă să vireze, de la un anumit moment, într-un comic cât mai grosier şi "fără perdea", chestie care, până la un punct, este haioasă şi te binedispune preţ de o oră şi jumătate, cât durează filmul. Ca întotdeauna în astfel de pelicule, "galeria monştrilor" - alias "boşii" de vise rele - este mult mai interesantă, din punct de vedere al performanţei actoriceşti, decât grupul personajelor aşa-zis pozitive.
"Segmentul" corporatist îi este rezervat lui Kevin Spacey, actor căruia i se speculează înclinaţia spre comedie, vizibilă din The Ref sau Swimming with Sharks. Spacey şarjează cât poate, este hidos şi haios, dar - în mâna altui regizor - ar fi fost mai terifiant decât în legendarele performanţe din Usual Suspects şi Seven, pentru că, aici, ar fi fost mai puţin abstract, mai bazat în realitate. Scenariştii îi transformă personajul într-un criminal sadea, ceea ce îi scade din impact. O analiză bine scrisă a "frecuşurilor" reale de la un loc de muncă corporatist ar fi fost mult mai utilă şi mai captivantă pentru public. Jennifer Aniston (propulsată spre celebritate de serialul Friends) apare într-un contre-emploi de brunetă nimfomană, de profesie medic stomatolog, care-şi "torturează" subordonatul, un asistent dentar pe cale de a face pasul mariajului.
Defulare pentru mase
Aluzia la voga acuzaţiilor de "hărţuire sexuală" este, iarăşi, evidentă, dar limbajul lui Aniston este atât de porcos, situaţiile atât de grosolane şi "fără perdea", încât - la fel - scenele respective binedispun, dar îşi pierd din potenţialul real (realizatorii au grijă totuşi să nu se ajungă la obscenitatea dintr-un Scary Movie, pentru a păstra filmul în graniţele unei audienţe generale). În sfârşit, Colin Farrell este de nerecunoscut în rolul unei puşlamale pursânge, esenţă de ticăloşie.
Mecanismul comic, odată declanşat, merge ca pe roate şi filmul este agreabil şi amuzant. Mulţi dintre cei implicaţi - regizorul Seth Gordon şi interpreţii trioului de nătăfleţi - s-au afirmat în televiziune şi stăpânesc bine arta de a înveseli publicul. Problema este că se preferă tuşele groase, comicul îngroşat, şarjele care "fac cu ochiul" publicului, ceea ce diminuează drastic potenţialul satiric al ideii excelente şi originale de la care s-a plecat. Până la urmă, Horrible Bosses este doar (încă) o defulare oferită de Sistem publicului - adică maselor de producători, consumatori şi... spectatori.
Umbra lui Hitch
Filmul parodiază sau pomeneşte numeroase pelicule mai vechi, dar la un nivel foarte explicit, pentru a fi cât mai clar oricui. Scena înfigerii seringei în piept din Pulp Fiction este recreată savuros. Din punct de vedere tehnic, rapelul la Strangers on a Train (schimbul de crime) nu putea fi evitat, dar nu atât umbra lui Hitch pluteşte peste acest film, cât cea a lui Danny DeVito, autorul parodiei Throw Momma from the Train (quiproquo-ul este, de altfel, speculat de scenarişti cât de mult posibil).