Despre un studiu al echilibrului social şi al celui individual, despre modalităţile lor de a se interfera, despre cum se eşafodează unul permanent în dauna celuilalt şi, mai ales, despre manipulare şi consecventa anihilare a individului s-ar putea vorbi în legătură cu spectacolul lui Bocsardi Laszlo, Othello - Maurul din Veneţia, realizat la Teatrul "Tamasi Aron" din Sf. Gheorghe. Surprinzător, mărcile acestui echilibru perpetuu instabil gândit de regizor sunt de căutat într-un prim strat, cel corporal, al spectacolului. Orizontala, socială cum se va vedea, domină prin stabilitate şi prin măturarea verticalei. Iar verticala este dureros şi, asumat ridicol, modulată nu prin vreun ingenios efect scenografic, ci prin chiar corpurile umane. Sunt corpurile protagoniştilor cele care se înalţă, deşi pe dinăuntru stau ghemuite şi contorsionate: Othello, nobilul maur, şi Desdemona, nobila sa soţie. Perechea sufletelor nobile în care adevărul, onestitatea, loialitatea nu pot fi decât intacte. În nobilul lor halou nu are corespondent nici distorsionarea realităţii în slujba intereselor personale sau de clică, nici porţiunile imperfecte de adevăr. De aceea ridicarea chinuită a corpurilor celor doi, încercând, prin demersuri atât de perisabile ca dragostea să se supraînalţe peste deşeurile umane din care e compusă realitatea orizontalei este permanent balansată, tragic bălăcărită, de Nebun (construit cu o expresivitate caldă şi atotînţelegătoare de Nemes Levente).
Patru sunt scenele care fac pivotul acestei interpretări. În partea întâi Desdemona, într-o dragoste fericită încă, stă într-un echilibru evident fragil şi ameninţat, în picioare, pe genunchii lui Othello, aspirând, cu puterile ei palide - cele ale idealurilor: credinţă, omenie şi fidelitate - să se armonizeze cu orizontala unei lumi dominate de manevrele politice veroase. În planul secund poziţia sa e dublată de Nebun. În partea a doua ascensiunea pe verticala interioarelor umane se înlănţuie cutremurată, chinuită, în trei momente ale crescendoului tragic. Întâi, pe un scaun suspendat în perete, apărut din neant, Othello ("cel mai romantic personaj shakespearian", după renumitul critic englez, A.C. Bradley) stă în picioare, făcut scrum pe dinăuntru. Cataclismul declanşat de idealurile sale eterate şi măturate, esenţe căzute pe pământ şi târnosite acum prin praf, e tradus de visceralitatea scrâşnită a suferinţei. Extraordinar actorul Palffy Tibor în această simfonie a urletului interior! Forţa şi pregnanţa sa actoricească, intrate deja în conştiinţa publicului de teatru, produc de fiecare dată acelaşi efect surprinzător. Mai apoi, Desdemona, după o ultimă ţigară, în înălţarea finală peste corpul soţului său, urmează să fie sugrumată în intensitatea clipei în care Eros se suprapune perfect peste Thanatos. Frumuseţea, feminitatea - rotundă în sine - maturitatea blândă şi tolerantă a femeii de astăzi, suferinţa trăită în demnitate de către un caracter puternic căruia i s-a făcut o nedreptate sunt excelent redate de o actriţă al cărei talent dezvăluie faţete multiple, Kicsid Gizella. În sfârşit, ultima scenă, cea a retezării punţilor cu orizontala plină de înşelăciuni, se produce în spiritul aceleiaşi supraînălţări. Altfel de ce regizorul Bocsardi Laszlo ar fi ales să-l spânzure pe Othello de o funie - a supliciului interior, desigur - în faţa publicului?!
Echilibrul suspendat al celor doi se fracturează şi pentru a menţine, în viziunea actualizant-parodică a lui Bocsardi Laszlo, echilibrul impus de figurile politice ale oraşului. Ironia regizorului, amar-acidă, se construieşte prin paratext de bună calitate. În costume gri, moderne, cu ţigări de foi vânturate mândru, marcă a puterii, ascunşi şi mediocri, senatorii manipulează detaşat şi meschin ierarhiile politice. Emblematică pentru regizorul Bocsardi Laszlo, privirea ironică asupra puternicilor zilei cade acum peste nimicnicia, cinismul şi indiferenţa cu care clica politică îşi schimbă pionii conducători în funcţie de interese şi vanitate. Othello e înlocuit într-o clipită cu Cassio, care îşi însuşeşte pe loc mărcile puterii: ţigara de foi, aerul detaşat etc. Echilibrul orizontalei s-a instalat din nou cu preţul dezmembrării echilibrului interior.
Un echilibru uşor de rupt la şocuri, după cum o arată profilul puternic al soldatului "setat", în construcţia lui Matray Laszlo, pe virtutea devotamentului şi a loialităţii. Un soldat internaţionalizat (o indică şi costumul) al cărui timp se divide între devotamentul faţă de Armată şi desfătări. Observaţia subtil tipologică a actorului îl ajută la realizarea unui personaj ilustrativ pentru întreaga soldăţime: hotărâre fără margini, supunere deliberată faţă de ierarhie, splendoarea forţei fizice şi fidelitatea faţă de stăpân. Cu atât mai spectaculoasă e ruptura de adâncime frenetic sugerată de Matray Laszlo: interiorul scrâşnit, tremurul violent al fiinţei sunt admirabil redate de actor.
La mijlocul celor două extreme trebuie sesizat echilibrul "călduţ" al cuplului Iago-Emilia. Iago, un fel de băiat de cartier sperând să ajungă în funcţie, cu uşoare rudimente de mitocănie, este jucat cu naturaleţe de Vata Lorand. Perechea sa, excelent interpretată de Peter Hilda, e construită ca nou pretext al regizorului Bocsardi Laszlo de a parodia nimicnicia. Acum asociată cu servitutea erotică dictată de simţuri. Uluitoare e mobilitatea actriţei care joacă din tot corpul meschinăria şi mizeria sufletească.
În concluzie "Othello..." de la Sf. Gheorghe certifică lucruri deja cunoscute: o trupă de mare valoare şi un regizor căruia nu-i lipseşte niciodată o propunere coerentă şi o viziune atent structurată asupra textului. Adică garanţia calităţii. Restul e doar chestiune de gust.