Yozhik v tumane / Ariciul în ceaţă (1975) şi Povestea poveştilor / Skazka skazok (1979) sunt cele mai cunoscute animaţii ale lui. În 1984, Skazka skazok a fost votată "cea mai bună animaţie a tuturor timpurilor" de un juriu format din 35 de membri, în cadrul unei Olimpiade a Animaţiei care s-a desfăşurat în paralel cu Jocurile Olimpice din Los Angeles. În 2002, un studiu mai democratic organizat de Festivalul de Animaţie de la Zagreb timp de patru ani a avut acelaşi rezultat, Skazka skazok situându-se din nou pe primul loc.
Este atât de simplu să îl cunoşti pe Yuri Norstein în ziua de azi - cel puţin să îi vezi puţinele animaţii - dar nu e atât de simplu să îl înţelegi imediat. Evident, este nevoie de o judecată complexă pentru a înţelege o artă complexă ca a lui, dar odată ce ai ajuns acolo, vei realiza că e foarte simplu. Totul, la Norstein, este, în esenţă, foarte simplu.
O scurtă biografie
Yuri Borisovich Norstein s-a născut pe 15 septembrie 1941, la scurt timp după ce familia sa fusese evacuată într-un sat aflat la est de Moscova, în provincia Penza, numit Andreyevka. După retragerea trupelor germane, în iarna anului 1943, familia de origine evereiască a lui Norstein a revenit în Moscova, mutându-se într-o kommunalka (un apartament împărţit cu alte familii), într-o casă veche din suburbia Maryina Roshcha. În ciuda sărăciei, copilăria lui Norstein a fost una fericită şi protejată de acest mediu supra-aglomerat. Amintirile din această perioadă îi sunt foarte dragi animatorului, influenţându-i în mod vizibil gusturile estetice, dar şi filosofia de viaţă. Norstein apreciază locurile şi lucrurile vechi, uzate, marcate de trecerea timpului şi de existenţa umană. Multe din motivele folosite în animaţiile sale provin din amintirile copilăriei postbelice petrecute în casa şi curtea din Maryina Roshcha.
Elev în şcoala generală, manifesta deja un interes pentru pictură. Profesorul lui de desen l-a încurajat să-şi dezvolte talentul şi l-a recomandat unui institut special unde putea studia în profunzime desenul. Norstein a urmat cursul cu regularitate câteva luni, de două ori pe săptămână, până când unul dintre profesori i-a spus să nu mai vină. Motivaţia dată, că desenele lui nu sunt destul de bune, în ciuda notelor mari primite, şi-a găsit explicaţia mai târziu în mintea copilului - a fost prima manifestare antisemită faţă de el. Norstein susţine totuşi că acest episod a fost unul izolat în viaţa sa, însă ulterior a început să acorde mai multă atenţie la ce se întâmpla în jurul lui în acest sens. Evreii erau deseori marginalizaţi sau acuzaţi pe nedrept în public în anii ce au precedat moartea lui Stalin (1953). Tatăl lui Norstein, consideră animatorul, a fost o victimă indirectă a antisemitismului după ce şi-a pierdut slujba, complet nemotivat, şi a fost obligat să parcurgă distanţe lungi către noul loc de muncă, unde condiţiile erau mai aspre. Moartea lui, în 1956, a marcat sfârşitul copilăriei sale şi începutul procesului conştient de auto-perfecţionare prin lectură, vizitarea expoziţiilor de artă şi, binenţeles pictură. La 15 ani, adolescentul Norstein îşi dorea să fie pictor.
O perioadă prolifică pentru el a fost marcată de cei doi ani petrecuţi la o şcoală specială de arte, unde l-a cunoscut pe Eduard Nazarov, un alt viitor animator important. Mergea de două ori pe săptămână aici, în paralel cu studiile obişnuite, pregătindu-se pentru viitoarea sa carieră artistică. Cursurile se ţineau într-o casă elegantă, luminată prin ferestre mari, decorată cu portretele unor "bărbaţi bărboşi" (Laocoön, Socrate, Diadumenian) şi scufundată într-o linişte creativă. După terminarea şcolii, în 1958, animatorul a încercat să intre la diferite colegii de artă, dar a eşuat lamentabil, nu din cauza lipsei de talent, ci a lipsei de convingere când trebuia să susţină un examen important. Norstein a fost nevoit să-şi găsească de lucru într-o fabrică de mobilier.
Deziluzionat încă o dată, avea la acel moment o singură opţiune de a se apropia de cariera artistică la care râvnea atât de mult: studioul "Soyuzmultfilm" organiza un curs practic de animaţie care dura doi ani. În acest moment al vieţii sale, Norstein era indiferent ideii de animaţie ca mijloc de expresie artistică, crezând, ca mulţi alţii de fapt, că ea se adresează exclusiv copiilor. Într-adevăr, studioul producea un număr imens de animaţii pentru copii, rare fiind excepţiile "mature" (caricaturi sociale, satire politice). Aici urma Nortein să-şi descopere şi dezvolte adevărata pasiune pentru arta animaţiei şi să-şi producă cele câteva filme atât de rafinate ca limbaj.
Soyuzmultfilm - primii paşi
După absolvirea cursului, în 1961, Yuri Norstein a devenit animator cu normă întreagă la "gigantul Soyuzmultfilm", un fel de uzină producătoare de desene animate pentru copiii Rusiei sovietice aflată în plin avânt industrial. De la înfiinţarea sa în 1936, studioul trecuse de la animaţii tip "gag" à la Disney, la animaţii cu teme mai serioase, fie de progadandă, fie de educare a maselor, la animaţii pentru educarea morală şi spirituală a copiilor ruşi (respingând, acum, stilul realist adoptat de fostul mentor american). Primii ani ai lui Norstein la studio aveau deja un iz de schimbare. Câţiva animatori au început să-şi îndrepte atenţia către publicul adult: Istoriya odnogo prestupleniya / Povestea unei crime (1962) a lui Fyodor Khitruk sau Steklyannaya garmonika / Muzicuţa de sticlă (1968) a lui Andrei Khrjanovsky sunt două animaţii reprezentative pentru direcţia nouă spre care se tindea atunci şi care a inspirat o nouă generaţie de animatori să-şi descopere propriul stil (Leonid Nosyrev, Valery Ugarov, Eduard Nazarov, Anatoly Petrov, etc). Norstein a fost mult timp sceptic în privinţa calităţii animaţiei sovietice şi a petrecut mulţi ani lucrând ca animator la filmele "neinspirate" ale altor regizori. După mai bine de patruzeci de filme realizate în cele trei tehnici practicate intens la studio (animaţie clasică 2D, colaj şi animaţie cu păpuşi), Norstein a căpătat mai mult decât suficientă experienţă practică pentru a regiza propriul lui film, însă acest lucru pur şi simplu nu se întâmpla. Încă de atunci şi-a format în minte, însă, că dintre toate tehnicile încercate, cel mai puţin îi plăcea animaţia cu păpuşi, întrucât i se părea că se apropie cel mai mult de realitate. Poate din cauza părerilor sale faţă de calitatea slabă a animaţiilor produse de studio, pe care le enunţa cu sinceritate şi lipsit de răutate în faţa colegilor lui, poate din cauza unor superiori antisemiţi, Norstein a trebuit să aştepte cinci ani până la primul proiect co-regizat cu Arkadiy Tyurin.
Animatorul nu este mândru de filmul său de debut, 25-e - pervy den / 25 octombrie - prima zi (1968), comandat pentru a comemora cei 60 de ani de la Revoluţia din Octombrie (prima revoluţie comunistă din secolul al XX-lea). Cei doi regizori au folosit imagini inspirate din arta avangardistă produsă în perioada revoluţiei (Vladimir Tatlin, Kuzma Petrov-Vodkin, Marc Chagall, Kazimir Malevich sau Aleksandr Deineka), iar muzica a fost compusă de celebrul compozitor rus Dmitri Şostakovici. Titlul filmului este inspirat dintr-o poezie de Vladimir Mayakovsky, ale cărui lucrări grafice de propagandă au inspirat şi ele estetica vizuală. Norstein şi Tyurin au încercat să capteze spiritul revoluţiei prin succesiunea alertă a unor siluete roşii care formează o mulţime curajoasă, hotărâtă să se sacrifice pentru libertate. Revoluţionarii reuşesc să sperie câteva personaje capitaliste, grăsani în costume, care fug şi se ascund, cu laşitate, în spatele unor clădiri. Cum din acest film nu putea să lipsească Lenin, considerat încă un erou, cei doi au încercat să animeze figura conducătorului din imaginea unei sculpturi pentru a da impresia de film documentar. Această variantă de final a fost respinsă de Autoritatea Cinematografică de Stat (Goskino - un fel de CNA care verifica toate filmele în faza de scenariu şi produsul rezultat şi decidea soarta lor) şi cei doi s-au simţit obligaţi să accepte varianta lor de a folosi imagini filmate de la sărbătorirea victoriei. Chiar dacă au animat un steag fluturând peste aceste imagini, finalul este "monstruos", cum îl numeşte Norstein, stricând complet registrul serios al filmului şi omagiul adus acestui eveniment. În final, animaţia a fost displăcută şi de creatori şi de membrii Goskino, iar Norstein a fost "pedepsit" să realizeze o reclamă educativă pentru copii numită Deti i spichiki / Copii şi chibrituri (1969), extrem de rar menţionată în filmografia lui deoarece o consideră un "gunoi absolut".
Ivan Ivanov-Vano, una dintre cele mai importante figuri paterne ale animaţiei sovietice, protector şi profesor al multora dintre animatorii talentaţi de la "Soyuzmultfilm", i-a oferit şansa să îi fie asistent de regie la un film cu păpuşi de o candoare rar întâlnită - Vremena goda / Anotimpuri, (1969). Este şi prima producţie la care a lucrat împreună cu soţia sa, Fancheska Yarbusova, care avea să îi fie director artistic la toate filmele. Ivanov-Vano a căutat să îl susţină pe Norstein, crezând în talentul lui şi apreciind inovaţiile aduse în procesul de animare. În timpul producţiei unei alte animaţii la care l-a cooptat, a fost atât de impresionat de abilităţile acestuia de a rezolva multitudinea de probleme apărute încât a decis, în final, să îi treacă numele alături de al său pe generic. Secha pri Kerzhenste/ Bătălia de la Kherzenets (1971) este un film care a ridicat o mulţime de probleme tehnice. Inspirat de arta bizantină, filmul utiliza imagini ale frescelor şi icoanelor sovietice dintre secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, animate prin colaj. Animaţia este extrem de importantă în evoluţia lui Norstein întrucât l-a ajutat să înţeleagă mai bine structura internă a unui film, mai ales în ceea ce priveşte muzica. Frescele reprezentând armatele celor două părţi (ruşii şi invadatorii mongoli) se întâlnesc într-o luptă superb construită pe opera compusă de Rimsky-Korsakov în 1907, Skazaniye o nevidimom grade Kitezhe i deve Fevronii / Legenda oraşului invizibil Kitezh. Filmul a câştigat Marele Premiu în cadrul Festivalului Mondial al Filmului Animat de la Zagreb (1972).
Cariera regizorală
În continuare, Norstein a avut şansa de a regiza singur prima sa animaţie, contribuţia Uniunii Sovietice la un proiect coordonat de un producător italian care cuprindea mai multe animaţii europene bazate pe poveşti din folclor. Norstein a ales povestea unui iepure care suferă pentru că e dat afară din propria lui casă de o vulpe nepoftită care se instalează în locul lui. Lupul, ursul şi taurul încearcă, fără succes, să o scoată din casă, dar cel care reuşeşte în final este un cocoş. Nimeni nu se aştepta ca filmul Lisa i zayats / Vulpea şi iepurele (1973) să vină cu ceva nou faţă de filmele pentru copii care se produceau de atâta timp la "Soyuzmultfilm" şi mulţi au fost plăcut surprinşi când l-au văzut. Norstein a găsit inspiraţie în nişte războaie vechi de ţesut dintr-un muzeu etnografic, pe care erau încrustate poveşti tradiţionale în imagini ce se succedeau ca într-un storyboard. Pentru film, a separat planurile proprii fiecărui personaj prin câte o ramă decorată cu model tradiţional, colorată în concordanţă cu spaţiul pe care îl curpinde. La sfârşit, când cocoşul cu cizme roşii se luptă cu vulpea, celelalte personaje privesc curioase scena din interiorul ramelor lor. De la această animaţie a început Norstein să-şi impună stilul, de fapt, întreg procesul fiind, în sfârşit, sub controlul lui. Tânărul regizor a avut câteva discuţii aprinse cu soţia sa în privinţa stilului ales pentru film, lucru ocazional în parteneriatul celor doi, ambii având puncte de vedere puternice, uneori contrastante, dar de obicei similare. Lisa y zayats a a avut un succes neaşteptat, fiind apreciat de critici de film şi colegi de breaslă.
Următoarea animaţie, Tsaplya i zhuravl / Bâtlanul şi cocorul (1974), este o poveste de dragoste dintre două păsări care aleargă una după cealaltă într-un joc de dute-vino din care nici una nu iese câştigătoare. Un el şi o ea care habitează un peisaj minunat: ruine antice, năpădite de plante, plasate undeva în jurul unui lac plin de stufăriş. Începând cu acest film, Norstein a lucrat cu o cameră multiplan construită împreună cu operatorul său, Alexander Zhukovskiy: camera suspendată deasupra standului, format din mai multe panouri de sticlă (unul la fiecare 25-30 cm) aflate la un metru faţă de sol, este mobilă şi captează imaginile construite de animator, fotogramă cu fotogramă. Panourile se pot mişca individual sus-jos şi camera poate panorama pe orice direcţie, standul putând să fie luminat de sus sau de dedesubt. Norstein şi Zhukovskiy au experimentat intens cu acest tip de cameră şi au perfecţionat-o constant, reuşind să obţină o multitudine de efecte dificile în animaţie cum ar fi ceaţa, focul, fumul, jarul, reflexia distorsionată în oglindă sau apă, picături de ploaie care se preling pe un obiect, etc. În Tsaplya i zhuravl, marea contribuţie a fost adusă de Francheska Yarbusova, care a desenat şi pictat fiecare bucăţică a celor două personaje, precum şi elementele separate ale fundalului (construit pe straturi), care acţionează ca un personaj terţ. Pentru o echipă atât de mică, filmul a fost realizat extrem de repede şi a fost un succes imediat, fiind premiat la Annecy (Franţa), New York (SUA) şi Odense (Danemarca).
În aceeaşi formulă de succes, cei trei au început să lucreze la următorul proiect, bazat pe o poveste pentru copii care relatează excursia nocturnă a unui arici către prietenul lui, puiul de urs. Yezhik v tumane (1975) este, poate, cel mai cunoscut film al lui Norstein, întrucât atinge un public larg, copii şi adulţi deopotrivă. Ariciul este distras de imaginea hipnotizantă a unui cal şi se pierde în ceaţa densă din pădure. În mijlocul ceţii, el se sperie de o bufniţă şi un liliac, îşi pierde bocceluţa cu dulceaţă de zmeură şi încearcă să o caute folosind lumina unui licurici, fără succes. Un câine apare din ceaţă şi îi restituie bocceluţa, iar aceasta îşi continuă drumul. Apoi cade într-un râu şi este purtat pe spatele unui peşte care îl duce, în siguranţă, spre uscat. Norstein a utilizat imagini filmate pentru câteva momente în care apare apă: la început, o bufniţă este distrasă de reflexia ei într-o băltoacă şi îi tulbură suprafaţa cu gheara şi la sfârşit, acesta cade în râu şi vedem peştele sub apă, dându-i târcoale. Inovaţiile aduse şi prin acest film au ridicat o mulţime de întrebări în rândul publicului festivalurilor din străinătate (Festivalul de Film pentru Copii şi Tineret de la Teheran), unde Norstein nu a fost lăsat niciodată să meargă pentru a-şi ridica premiile şi pentru a dezvălui secretele de ordin tehnic.
Skazka skazok (1979), inspirată de amintirile din copilărie ale animatorului, a parcurs un drum anevoios de la faza de idee la rezultat final. Personajul central este un mic lup, inspirat dintr-un cântec de leagăn rusesc, pe care îl vedem în spaţiul unei case părăsite, desenată după modelul celei din Maryina Roshcha. Structurat ca o amintire, filmul trece de la o lume la alta: casa este luminată puternic din interior, strălucirea ei inundă coridorul şi lupişorul este atras către lumea de dincolo, pe care Norstein o numeşte "lumea eternităţii". Acolo există un poet lipsit de inspiraţie care este sfătuit de o pisică vorbitoare, o mamă care spală rufe şi îşi leagănă copilul din căruţ în acelaşi timp, fiica ei care sare coarda împreună cu prietenul ei de joacă, un taur docil şi tatăl ei, pescarul, care se întoarce cu un peşte mare pentru familia sa. Pe lângă cântecul de leagăn, filmul mai are ca temă muzicală centrală un tangou nostalgic, celebru în timpul războiului, Weary Sun. Pe această piesă dansează câteva cupluri, iar la fiecare săritură de disc câte un bărbat dispare din imagine. Vedem apoi siluetele unor soldaţi care pleacă la război. Mai târziu în cursul filmului, doar câţiva dintre aceştia se întorc pentru a relua dansul. O altă scenă, pictată în culori vii, saturate, spre deosebire de restul filmului în care predomină nuanţe gri şi pământii, are loc într-un parc, pe timp de iarnă. Un băieţel muşcă dintr-un măr verde în timp ce se priveşte pe el însuşi împărţind acelaşi fruct cu nişte ciori aflate în copac. În acelaşi timp, doi oameni stau pe o bancă - un bărbat bea alcool dintr-o sticlă şi este cicălit de soţia lui. Aceştia sunt părinţii care îi întrerup copilului reveria, smulgându-l de pe loc. În timp ce se îndepărtează, tatăl capătă o pălărie napoleonică pe cap, la fel şi fiul lui. Norstein îşi exprimă, prin acest moment, îngrijorarea pentru societatea contemporană (valabilă şi astăzi) şi pentru pierderea valorilor de către următoarele generaţii. Există momente mult mai importante în acest film, dar simpla lor relatare nu are niciun farmec. Nici măcar la o primă vizionare nu va reuşi un spectator să prindă toate ideile sau simbolurile acestei capodopere. Skazka skazok a fost comparată cu Zerkalo / Oglinda (1975) lui Tarkovsky, acest detaliu fiind relevant doar pentru a defini structura animaţiei. Cert este că un astfel de film acţionează la nivel emoţional, afectiv şi trebuie privit cu aceeaşi libertate mentală cu care a fost creat.
Cel mai recent proiect
Din 1981, Norstein lucrează, cu întreruperi mai lungi sau mai scurte, la primul lui proiect de lungmetraj, bazat pe nuvela lui Nikolai Gogol, Shinyel / Mantaua. Animatorul a plecat de la "Soyuzmultfilm" în 1989, după ce studioul i-a luat spaţiul de lucru din cauza expirării perioadei de producţie a filmului. Iniţial, filmul fusese estimat la o lungime de mediu-metraj, însă, odată cu trecerea timpului, perspectiva lui Norstein asupra textului s-a schimbat şi ultima durată anunţată este de 65 de minute. Până acum, Norstein şi echipa sa au realizat în jur de 25 de minute. În toţi aceşti ani, Norstein s-a confruntat cu o mulţime de probleme în finanţarea filmului, fiind obligat să se implice în alte proiecte pentru a putea continua. Astfel, a regizat o reclamă la zahăr între 1994-1995 şi genericele pentru o emisiune televizată pentru copii numită Spokoinoi nochi / Noapte bună, copii (1998-1999). Apoi, a fost chemat de către un producător japonez să participe cu un segment la Winter Days (2003), proiect ce aduna animaţiile a 36 de autori din toată lumea, inspirate dintr-un ciclu de poezii de Matsuo Basho. De menţionat este că Norstein este un mare iubitor de poezie (în special) şi de cultură (în general) japoneză.
Odată cu eliberarea graniţelor, animatorul a primit multe oferte de finanţare din afara ţării, însă refuză să lucreze în străinătate. Cu toate acestea, a fost invitat la o mulţime de universităţi şi festivaluri la care şi-a prezentat filmele şi a dat, într-un final, explicaţiile atât de mult timp râvnite pentru efectele obţinute în anii '70 în animaţiile sale. A şi predat o perioadă la Institutul de Cinematografie Gerasimov din Moscova (VGIK). Cursurile lui, alături de alte materiale colectate de-a lungul timpului şi întreaga sa filosofie de viaţă, au fost publicate în limba rusă în 2008, sub forma a două volume (624 de pagini, 1700 de ilustraţii) numite Zăpadă pe iarbă. Cartea a fost publicată şi în limba engleză în 2010 şi constituie, momentan, sursa de finanţare a acestui film.