Teatrul bulevardier nu a avut tocmai o evoluţie fericită pe scenele româneşti în ultimii ani. Instituţia al cărei profil a fost gândit, cel puţin parţial, pentru acest tip de spectacol, şi anume Teatrul Nottara, a coborât mult ştacheta calităţii, fără să-şi asume cu adevărat datele comediei de bulevard, iar reprezentaţiile ocazionale din alte spaţii, cu producţii independente, s-au pierdut de cele mai multe ori în zona şuşelor. Reţeta de succes a comediei de bulevard presupune o combinaţie reuşită de actori-vedetă, regie inteligentă, un text bine scris şi umor îngroşat, dar nu mai departe de acea graniţă fină dincolo de care începe derizoriul.
Acestea sunt datele pe care mizează spectacolul Femeia care şi-a pierdut jartierele, în regia lui Silviu Purcărete, producţie a Teatrului de Comedie, care a avut premiera la "Teatrul Teatrelor", noul spaţiu de joc, amenajat într-un pavilion de la Romexpo. Textul lui Eugène Labiche, un maestru al genului, le oferă celor trei actori, Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă şi Dorina Chiriac, partituri spumoase, pe care, de altfel, publicul le savurează din plin.
Marele merit al regiei este că lucrează spectacolul pe două planuri şi pentru două planuri de receptare. Cel de suprafaţă, al comediei de bulevard, cu toate ingredientele tipice, bazate pe comic de situaţie şi comic de personaj, cu bastonade şi bătăi cu frişcă, explozii care se lasă cu şuviţe de păr fumegânde şi feţe pline de funingine, à la Stan şi Bran. Şi cel de-al doilea plan, al unei aşa-zise "comedii umane", mai puţin veselă şi mai mult tristă, exemplificarea perfectă a celebrei afirmaţii a lui Caragiale "în spatele oricărei comedii se ascunde o tragedie"...
Joc de oglinzi
Jonglând în permanenţă cu structurile şi cu psihicul spectatorului, căruia îi livrează aproape subliminal informaţii mult mai profunde decât arată la prima vedere, Silviu Purcărete aruncă în joc armele regiei sale, plină de subtilitate. Întreaga montare se bazează pe un inteligent joc al oglinzilor. Scenografia, tot de el semnată, este simplă şi-i permite să refacă din câteva elemente mobile un spaţiu straniu în care s-ar putea petrece deopotrivă tragedia lui Hamlet sau... Femeia care şi-a pierdut jartierele.
Mai puţin potrivită pentru o scenă clasică, montarea are nevoie de o sală atipică, precum e cea de la "Teatrul Teatrelor", cu locuri pe gradene, de o parte şi de alta a spaţiului de joc. Deasupra, un policandru impresionant, creând impresia de locuinţă nobiliară de altădată, iar în scenă câteva dulapuri de modă veche, din lemn greu, cu uşi din oglindă, în care se reflectă publicul. Acest joc al oglinzilor este exploatat de regie la maximum, dulapurile fiind astfel concepute încât să alunece pe parchet şi să execute, hipnotic, dansuri ciudate, mânuite din interior de fiinţe nevăzute, totul pe ritmuri stranii compuse de Vasile Şirli.
Comic dulce şi amar
Subtil, Silviu Purcărete îşi introduce spectatorii într-un univers fals comic, în care ordinea aparentă din prima scenă se tulbură în permanenţă, iar la sfârşit lumea întreagă este dominată de o dezordine ce nu poate sugera decât reluarea jocului într-un alt plan. Finalul, de altfel, deschide perspectiva spre tristeţea amară din spatele poveştii de un comic irezistibil.
Un bărbat bogat şi singur angajează un servitor aparent certat cu inteligenţa, care îl "salvează" de la căsătoria cu o lenjereasă care i-a furat minţile. În acest carusel al amorului, pigmentat cu multe dulci obscenităţi, inteligent asumate la nivelul interpretării de toţi cei trei actori, personajele fac în permanenţă schimb de roluri.
Ea este femeia săracă şi dornică de plăceri, dispusă întotdeauna să-şi ofere graţiile unui bărbat, fie el generos sau nu, şi care, atunci când descoperă că ar putea deveni soţie de bogătaş, joacă rolul fetei cuminţi. Ghinionul face ca unul dintre cei care se bucuraseră de priceperea ei să fie chiar noul servitor al stăpânului care voia s-o ia de nevastă... Şi care, în vâltoarea unei îmbrăţişări trecute, rămăsese cu jartiera fetei. Nunta se destramă şi tânăra lenjereasă părăseşte scena plângând, îmbrăcată în rochie de mireasă.
Horaţiu Mălăele, servitorul care încurcă şi descurcă iţele poveştii, construieşte un rol în care multe dintre gesturi şi inflexiunile vocii amintesc de celebrul Puricele, fără însă a trăda vreun moment alunecări în manierism. Actorul se supune regulilor rolului, îşi asumă situaţiile de comic clasic, gen farfuria cu frişcă peste faţă, căzături caraghioase pe parchetul alunecos, escaladări spectaculoase pe policandru, păstrând în permanenţă măsura în gest şi în interpretare.
Afirmaţia e valabilă şi pentru George Mihăiţă sau Dorina Chiriac, deşi sunt scene în care apar mici dezechilibre. Gradul de firesc al lui Mălăele e greu de egalat... Montarea lui Purcărete câştigă un pariu greu: să fie un spectacol pe placul publicului larg, recomandabil oricui, şi, în acelaşi timp, o subtilă invitaţie la meditaţie despre sensul teatrului.
Info
"Teatrul Teatrelor", Bucureşti
Femeia care şi-a pierdut jartierele
De: Eugène Labiche
Regia şi scenografia: Silviu Purcărete
Distribuţia: Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă, Mihaela Teleoacă / Dorina Chiriac
Muzica originală: Vasile Şirli
Produs de: Teatrul de Comedie
Percuţie: Lucian Maxim
Preţ bilet: 50 de lei