Povestea unui spectacol: Stă să plouă

Stă să plouă... N-are rost să povestesc cum m-am apucat eu să scriu piesa şi de-astea, că doar nu vorbim despre Pescăruşul - eram în chioşcul din grădină, cînd, pe masă, a căzut un pescăruş cu aripa frîntă. Aşa mi-a venit ideea. 

M-am apucat de Stăsăploo cam cum fac de fiecare dată, de dorul prietenilor. Mă apucă aşa, un chef să stau mult cu ei, să stăm heirupist, să stăm intensiv zile în şir împreună. Şi am învăţat tertipul ăsta cu piesa. Le scriu repede o piesă celor de care mi-e dor şi dup-aia ei se-adună în jurul piesei, deci şi al meu. Îi mituiesc cumva, dar e o mituire culturală să zicem, nu? 

Şoarecele Lihnit nu era prietenul meu atunci, a aterizat în distribuţie din senin, era o perioadă cînd soluţia oricărei distribuţii incomplete era Manole. Perioada n-a luat sfîrşit, doar că el a devenit ceva mai selectiv între timp. Deci, prietena mea de-o viaţă Maria Buza, supranumită Ciocănitoarea, Antoaneta Cojocaru, supranumită Honey, şi Tania Popa, supranumită exact cum o cheamă, nu e genul cu porecla. 

Doar că Şoarecele şi Ciocănitoarea aveau repetiţii la ei, la Teatrul Naţional, de la ora 10 dimineaţa. Aşa că repetiţiile de la Stăsăploo au avut loc de la 5 la 9 dimineaţa în Green Hours, timp de vreo 12 zile. Cînd intram dimineaţa în bar, era beznă afară şi barmanii, treziţi din somn de intrarea noastră suprarealist de matinală, ne priveau cu antipatia omului smuls din vis şi aruncat în realitatea crudă a teatrului independent. Totuşi, ne făceau cafele şi ne aprindeau luminile de repetiţie. Pe la 8, începea să se umple barul de elevii de liceu care chiuleau de la primele ore, dar n-aveau tupeul să rămînă în pat, de frica părinţilor, presupun. Liceenii chiulangii au fost primul nostru public, turnesolul, cum s-ar zice. Nu există compliment mai mare decît să vezi nişte loaze, chiulăi şi corigenţi, cum nu mai scot o vorbă şi cască ochii atenţi la repetiţie, cum uită să tragă din ţigara cu care s-au obişnuit de pe la vreo 12 ani. Ascultau, chicoteau, reacţionau. Cînd se hotărau să plece, totuşi, la scoală, ne întrebau cînd o să fie piesa asta şi dacă mai repetăm şi mîine dimineaţă. Şi-uite aşa. 

După aia a fost Vlaicu Golcea, care ne-a făcut muzica la piesă. Fara nici un ban şi cu cei mai tandri ochi, de cîte ori arunca o privire pe la repetiţii. Ne-a iubit el de la început şi s-a pus la mintea noastră, n-am să înţeleg niciodată de ce. E foarte frumoasă muzica din Stăsăploo. E şi-un cîntec tembeluţ acolo, dar e tembeluţ în context, nu în sine. Altfel, e chiar un cîntec frumos de-a binelea. Eu, dacă n-am ceva tembeluţ în fiecare piesă de-ale mele, consider că am dat-o în bară. 

Cam asta-i povestea. Cu precizarea că, între timp, am ajuns să joc şi eu (Lia Bugnar) pe rol cu Tania Popa, pentru că ea a făcut un copil la un moment dat şi eu i-am ţinut locul. Şi-acum împărţim rolul frăţeşte. 

N-ar mai fi mare lucru de zis, decît că ăsta e spectacolul cu cele mai mari salturi în bine şi rău din cîte am scris eu vreodată. Au fost momente de graţie, momente cînd noi, actorii din piesă, rămîneam muţi de cît de frumoasă devenea povestea stăsăploilor şi momente cînd, la modul sincer, ne gîndeam ce alte aptitudin am avea în afară de teatru, aptitudini care să ne pună, poate, în situaţii mai puţin penibile decît reprezentaţia din seara respectivă. 

N-am rîs la niciun spectacol cît am rîs la Stăsăploo şi înainte, şi în timpul, şi după el. Nu ne-am certat în nicio distribuţie în halul în care ne-am certat la piesa asta (cînd ieşea prost) şi nu cred că am vreo piesă mai indisciplinată ca asta. Voicu susţine că e un fel de jazz teatral. Actorii din Stăsăploo sînt unul şi unul, diferiţi între ei ca porumbelul de sconcs. Ciocănitoarea (Maria Buza) are talentul ăsta de a ne lua piuitul în zilele ei bune, pur şi simplu auzi fîlfîitul aripilor de îngeri care o ating cîteodată în timp ce joacă. Mă abţin să vă spun cum e cînd e pe dinafară, că prea a fost frumoasă fraza cu fîlfîitul îngerilor. Honey (Antoaneta Cojocaru), cu felul ei aparte de a exista în scenă, cu felul ei aşa de neasemănător cu ceilalţi de a fi. Doar să vorbească suficient de tare, bineînţeles, au fost seri în care a fost genială şi n-am auzit-o nici noi, colegii din scenă. E aşa de discretă uneori. Tania Popa, rusoaică năvalnică, temelia şi siguranţa spectacolului, cu energia ei dărîmătoare, cu frumuseţea ei aşa de atipică. Şoarecele Lihnit, Manole adică, lihnit după teatru, bineînţeles, după afecţiunea celor din jur, nu mai trebuie descris, mi-e şi frică pentru el, a devenit un fel de patrimoniu naţional. Sper să nu devină un om plictisitor cînd o să-şi dea seama că a ajuns mare. Şi eu, cînd bună, cînd penibilă, după cum se aşază stelele în seara respectivă. 

Spectacolul ţine cît faci un piure. Adică de cînd curăţăm cartofii, pînă cînd mîncăm piureul. Faza suprarealistă e că, de cîte ori piureul iese bun, spectacolul e şi el bun, cînd nu iese piureul... nu vă mai zic, că trag a rău. 

Cînd iese, e jazz, vorba lui Voicu, cînd nu iese, e manea, vorba mea. 

Şi pentru că niciodată n-au fost mai verzi orele de la Green Hours decît atunci cînd repetam noi de la 5 la 9 dimineaţa, hai la Stăsăploo şi vă ţin pumnii să fim buni. Cum v-o fi norocul, că mai e şi după sufletul omului.