Despre viziune parodică şi actualizare de bun gust este vorba şi într-o altă producţie regizată de Bocsardi Laszlo, de data aceasta la Teatrul Naţional din Craiova, Avarul. Celebrul text din portofoliul clasic îi serveşte "mănuşă" lui Bocsardi Laszlo pentru hohotul necruţător în faţa rapacităţii, mitocăniei, corupţiei din justiţie, omniprezentei lipse de scrupule din România de azi. Dar actualizarea este mult mai subtilă decât simpla critică de moravuri. Bocsardi Laszlo îşi extinde viziunea parodică, pe parcursul unui concis studiu al mentalităţii, asupra fetişurilor culturale ale unei anumite părţi din lumea noastră. Cea mai mare! Prostul gust care validează producţia telenovelistică, aşteptarea înfrigurată a răsturnărilor de situaţie, fericite desigur, intră sub lupa grotescă a regizorului. Ca şi spiritul unui popor care nu se mai dezbară de încrederea în statul paternalist care, aşa, dintr-o dată, reuşeşte - deus ex machina - să-i arunce cu euro din cer. Taraful ţigănesc din final şi amintita secvenţă cu ploaia de bani ai Uniunii Europene care curg din ceruri vin să celebreze pasivitatea şi credinţa optimist-prostească a lumii de aici că totul se rezolvă fără să fie nevoie să ridice un deget.
În fond, dacă spectacolul lui Bocsardi Laszlo de la Craiova ne etalează adevărurile ca pe cărţile de joc, printre ele se numără şi faptul că percepţia şi aşteptările noastre nu s-au mai schimbat de la eroii "Ţiganiadei" care îşi puneau toată nădejdea în republica de lapte şi miere. Că tradiţia aceasta are o vajnică şi nefericită continuitate o dovedeşte ultima scenă a spectacolului cu copiii-viermi, osmotic legaţi de regnul vegetal, care, literalmente, se târăsc printre plante (extrem de inspirată scenografia lui Bartha Jozsef cu scena transparentă sub care se zăreşte vegetaţia luxuriantă). Ridicarea la verticală, la asumarea condiţiei omeneşti e un deziderat care sigur pe ei îi va ocoli. Rămân în stadiul larvar aşteptând ca banii europeni să facă pui fără cel mai mic efort din partea lor. Vizionarismul lui Bocsardi Laszlo nu poate decât să tulbure.
Harpagon, în montarea aceasta, este cel care ţine frâiele şi răsuceşte cheia după care se învârte lumea. Nici urmă de frenezie a dragostei, nici urmă de tulburare care să întunece minţile. Avarul (cu un Ilie Gheorghe absolut excepţional, cu darul său de a rosti cadenţa clasică atât de natural, în sonoritatea zilelor noastre) deţine controlul absolut. Om de afaceri scârbos, mitocan, cinic, Avarul lui Ilie Gheorghe este făcut să câştige în faţa oricărei concurenţe. Cel mai meschin dintre toţi, învăţat cu toate şmecheriile, Harpagon, în această montare, găseşte antidot în orice moment al schemei păcălitorul păcălit. Subterfugiilor şi graţiilor feminine ale Frosinei (excelent interpretată de Mirela Cioabă, insinuantă, versatilă, energică, dispusă la orice tip de... negocieri) le răspunde cu o buna porţie de s(t)imulare erotică. Frumuseţea statuară a Mariannei, interpretată cu graţie şi delicateţe de Anca Dinu, nu-l tulbură mai mult de o clipă. Controlul său asupra situaţiei este absolut. "Combinaţiile" pe care le face La Fleche, băiat de cartier dur, cinic până în rărunchi, bucuros să estorcheze şi fiul şi tatăl (extrem de sugestiv interpretat de Constantin Cicort) au puterea fulgului faţă de machiavelismul businessman-ului Harpagon. Şi, când nu-l mai ajută proverbiala viclenie, nu se sfiieşte să recurgă la bâtă ca argument decisiv în discuţiile paterno-filiale. Sau faţă de supuşii bine intenţionaţi ca Jupân Jacques, interpretat de Valer Dellakeza în delicioasele nuanţe blând-clovneşti ale victimei care stârneşte şi compasiunea, şi râsul. Harpagon rămâne astfel "produsul de maximă calitate" al lumii construite scenic de Bocsardi Laszlo, o lume care se sprijină pe funcţionari corupţi, somnolenţi şi avizi, după cum se vede în Comisarul lui Eugen Titu.
Modalitatea prin care regizorul îşi păstrează distanţa faţă de peisajul uman, foarte divers, stă în contrapunctul oferit de muzică, un jazz de cea mai bună calitate, aranjat în coloana sonoră de Konczei Arpad (tehnică pe care o foloseşte şi în Othello). Distanţarea este subliniată şi de personajul Anselme, savuros interpretat de regizorul Mircea Cornişteanu, sec, cu luciditate şi detaşare ironică faţă de sfârşitul de telenovelă la care e obligat să ia parte. Toate acestea sunt argumente pentru faptul că montarea nu trebuie ratată.