În seara reprezentaţiei, 25 august 2011, Old Vic Theatre e plin până la refuz. S-au vândut locuri şi pentru cei care preferă să stea în picioare numai ca să-l vadă pe Spacey jucând. Cele trei nivele ale teatrului îi absorb cu uşurinţă pe cei peste 1.000 de spectatori. În drumul nostru către Dress Circle, doi bătrânei îşi înghit frustrarea de a fi venit la faimoasa reprezentaţie cu biletele valabile pentru ziua precedentă. Toată lumea serveşte un pahar de vin în aşteptarea ridicării cortinei. Ne căutăm locurile şi privirea se aşează central asupra scenei de la Old Vic. Pe un imens ecran de proiecţie stă aşezat un singur cuvânt: NOW. Muzica dă tonul pentru începerea reprezentaţiei, cortina se ridică cu o viteză ameţitoare, iar în mijlocul scenei, stă frumos aşezat Kevin Spacey. Se aud primele vorbe: "NOW is the winter of our discontent (...)."
***
Decorul creat de Tom Piper e lipsit de obiecte inutile. Scaunele, mesele, fotoliile sunt aduse în scenă doar atunci când sunt utilizate. În rest, de o parte şi de alta a scenei se află doar uşi în tonuri alb-gri. Ducele de Gloucester pare a avea cheile de la toate. Pentru fiecare dintre restul personajelor, sunt desemnate doar anumite uşi de intrare / ieşire. Spaţiul "sărac" gândit pentru acest spectacol, vine în completarea ideilor cu care a pornit la drum Sam Mendes. Textul shakesperian a fost "dezbrăcat" de contextul său politic original: Războiul Rozelor a fost închis în sertare, pentru a face loc contextului actual al secolului XXI, în care prezenţa dictaturilor / a dictatorilor este încă vie. Astfel de sisteme politice nu par a avea nevoie, în momentul în care sunt reprezentate, de o opulenţă a decorurilor, de o multitudine de obiecte. Ajung câteva cutii de bere şi mâncare, o coroană mov confecţionată din hârtie creponată şi câteva articole folosite la petreceri pentru a desena scenic lumea în care ducele de Gloucester îşi începe ascensiunea.
Ecranul de proiecţie cu care spectatorul a făcut cunoştinţă la începutul reprezentaţiei e folosit de-a lungul întregului spectacol marcând trecerea de la o scenă la alta prin proiectarea câte unui cuvânt cheie pentru scena ce urmează. Utilizarea acestuia contribuie şi la structura filmică în care a fost gândit spectacolul. Scena în care cetăţenii discută despre noile schimbări politice e construită de asemenea ironic, locuitorii statului discută despre noile schimbări politice ţinându-se strâns de mânere asemănătoare celor din metroul londonez. Sunt folosite de-a lungul reprezentaţiei şi inserţii video. Una dintre scenele cele mai interesante mi s-a părut cea în care ducele de Gloucester acceptă tronul: imaginea unui Richard pios, înconjurat de episcopi apare pe ecran. În faţa imaginilor proiectate, Ducele de Buckingham şi primarul Londrei se roagă de acesta să accepte tronul. Scena menţionată e construită cu o fină ironie la adresa manipulărilor media de care au parte cetăţenii statului... cetăţenii oricărui stat.
Scena cu cel mai mare impact e cea a încoronării. Ducele de Gloucester, alături de Lady Anne, îşi poartă cu demnitate mantiile regale în drumul lor spre tron. Tobele răsună live anunţând amploarea evenimentului. În drumul său spre tron (plasat în adâncimea scenei) Ducele de Gloucester se împiedică şi cade înainte de a deveni regele Richard al III-lea. Ultimele secvenţe ale spectacolului trimit încă o dată la ideea de la care s-a pornit construcţia acestui spectacol: înfrânt şi ucis pe câmpul de luptă, trupul fostului rege Richard III e spânzurat, asemeni statuii lui Saddam Hussein detronată de noile forţe politice irakiene.
Costumele create de Catherine Zuber scot şi ele din contextul politic al secolului XV reprezentaţia regizată de Sam Mendes. Toată lumea poartă costume corporatiste, asezonate cu cravate şi lavaliere contemporane, "măcelarii" lui Richard poartă halate şi mănuşi ce pot fi curăţate cu uşurinţă de sângele vărsat în numele dorinţei de putere. Soldaţii regelui, armata, sunt îmbrăcaţi purtând uniforme cu însemne ce aduc cu ele mirosul dictaturilor. Muzica lui Mark Bennett e interpretată live şi însoţeşte fiecare moment cheie al reprezentaţiei.
***
Atracţia oricărei seri în care spectatorii ajung la Old Vic o constituie Kevin Spacey. Sam Mendes mărturiseşte, în caietul program al spectacolului că, deşi a mai pus în scenă, cu douăzeci de ani în urmă, Richard-ul lui Shakespeare, pentru finalul Bridge Project-ului (un proiect de trei ani, dezvoltat de Old Vic Theatre, B.A.M. şi Neel Street) nu a putut să nu-şi dorească varianta Richard III - Kevin Spacey. Un actor extraordinar, a cărui energie scenică ajunge şi în cele mai înalte colţuri, destinate publicului, de la Old Vic. Actorul mărturiseşte că, pentru a pregăti acest rol, a renunţat la ţigări şi alcool, concentrându-se în această perioadă de timp exclusiv asupra rolului. Kevin Spacey reuşeşte timp de 3 ore şi cincisprezece minute să-şi fascineze şi hipnotizeze spectatorii. Îşi construieşte personajul jonglând cu tehnici ce acoperă un vast registru - de la umor, la ironie, la inflexiuni şoptite ale vocii, la tonuri ample, ridicate. Farmecul pe care îl aduce personajului shakespearian rezidă în natura ludică pe care o croşetează în jurul personalităţii plină de cruzime a regelui Richard III.
În rolul Ducelui de Buckingham îl găsim pe Chuk Iwuji care, alături de Jeremy Bobb - în rolul celui de-al doilea ucigaş reuşesc să i se alăture lui Kevin Spacey în ceea ce priveşte performanţele actoriceşti excepţionale.
O vizită la Londra, plănuită atent din luna februarie - căci biletele pentru un astfel de spectacol se epuizează din prima săptămână - precum şi senzaţia de a fi în sala de spectacol în momentul în care pe scena din faţa ta joacă Kevin Spacey, te fac să uiţi minusurile şi momentele în care un astfel de spectacol şchioapătă sau ai senzaţia că nu a fost dus până la capăt. Spectacolul rămâne în memorie drept un one-man show avându-l drept protagonist pe Kevin Spacey, iar stelele de apreciere primite din partea publicaţiilor de profil (trei, uneori patru stele) confirmă, cât de puţin şi, în acelaşi timp, cât de mult, i-a lipsit acestui spectacol pentru a atinge perfecţiunea.
Old Vic Theatre
Richard III, de William Shakespeare
Cu: Maureen Anderman, Stephen Lee Anderson, Jeremy Bobb, Nathan Darrow, Jack Ellis, Haydn Gwynne, Chuk Iwuji, Isaiah Johnson, Gemma Jones, Andrew Long, Katherine Manners, Howard W Overshown, Simon Lee Phillips, Gary Powell, Michael Rudko, Annabel Scholey, Kevin Spacey, Gavin Stenhouse, Hannah Stokely, Chandler Williams
Regia: Sam Mendes
Scenografie: Tom Piper
Costume: Catherine Zuber
Lumini: Paul Pyant
Sunet: Gareth Fry
Proiecţii: Jon Driscoll
Muzică: Mark Bennett
Coordonator muzică: Curtis Moore
Coregrafia momentelor de luptă: Terry King
Asistent artistic: Gaye Taylor Upchurch
Casting: Maggie Lunn & Daniel Swee.
Rezervări pentru viitoarele reprezentaţii se pot face aici.