Păstrez în sertarul secret al experienţelor mele imaginea unei nopţi de vară dintr-o cafenea pariziană. O botezasem «Livada de vişini» , nu dintr-un capriciu livresc, ci dintr-o premoniţie a pierderii irevocabile. Încă reverberează dureros frânturi de cuvinte, un parfum, un gest reţinut. Mecanismul pasionant al memoriei afective s-a declanşat automat văzând spectacolul de la Odeon cu Livada. Sorin Militaru acţionează ca şi în montarea anterioară de la Odorheiu Secuiesc, a Pescăruşului , asupra unor teritorii umane universal valabile. Lectura sa atinge puncte vulnerabile ale fiecărui receptor prin interogaţia textului cehovian, fără prejudecăţi istorice sau literare. Intuitiv şi interesat de adevăruri simple, de stări esenţiale, de un detaliu particular, Sorin Militaru redefineşte biografiile personajelor. Îşi compune spaţiul plecând de la noţiunea de timp, unul neexistând în absenţa celuilalt conform teoriei relativităţii. Timpul, ipostaziat în toate ritmurile şi sincopele sale este creatorul livezii de vişini, iar livada odată dispărută va suspenda timpul într-o dimensiune necunoscută, a lumii de dincolo.
Scenografa Ştefania Cenean sugerează simultaneitatea planurilor memoriei şi dubla privire înapoi / înainte a fiinţei umane prin ecranul transparent care feliază scena. Perspectiva creată prin adâncime permite existenţa unui plan secund. Poezia şi emoţia lui traversează spectacolul ca o arteră vitală. Acolo, în spaţiul locuit de spiritele morţilor dragi, îşi mai poate găsi Ranevskaia memoria dinamitată. Întotdeauna exilul implică o explozie a vechiului corp. Julia Kristeva portretiza în Străini pentru noi înşine figura emigrantului şi vămile plătite de originarul unei lumi în căutarea alteia. Motivaţiile plecărilor - niciodată recunoscute cu adevărat - dezmembrează identitatea în speranţa reconstrucţiei unui viitor eu, fără balastul de suferinţă acumulat. Ranevskaia, adusă de la Paris într-un cărucior cu rotile, poartă însemnele vizibile ale deconstrucţiei propriei identităţi. Corp fără reacţii şi amintiri în prima parte, Liubov Andreevna se vindecă treptat, paradoxal, prin reconectarea la stimulii biografiei tragice. Anca Neculce dozează subtil etapele convalescenţei, de la inanimarea primelor scene până la freamătul şi determinarea ultimelor minute.
Structura spectacolului se construieşte dintr-o suită de alternanţe temporale. Liniştea dilată, iar acţiunea contractă. Sorin Militaru privilegiază momentele de aşteptare, de încleştare hipnotică a clipei de timpul prezent. În acest sens, începuturile celor două părţi ale spectacolului rimează rotund. Refuzul absolut de conştientizare al dimensiunii dezastrului evacuează personajele într-o vârstă idilică, a iresponsabilităţii infantile. Mircea Constantinescu decupează din replicile lui Gaev o tipologie distinctă de bătrâneţe puerilizată, plecând de la obsesia biliardului şi a unei relaţii aproape patologic dependente de servitorul Firs.
Celebrul dulap în vârstă de o sută de ani, obiectul pilon al interogaţiei asupra resortului temporal şi a legăturii cu invizibilul, capătă semnificaţii de stelă funerară. Antropologul Marc Augé distingea raportul de forţă între imobilism şi supranatural, legătura între inert şi moarte. Jean Pierre Vernant sublinia pe de alta parte posibilitatea contactului între vii şi morţi prin intermediul unei statui. Dulapul, cutie neagră a istoriei acestei familii, este investit cu ambivalenţa spaţiului magic, unde absenţa şi invizibilul se pot încarna, iar prezenţa se evaporă. Aici are loc un moment de o stranie frumuseţe, al unui dans ritualic de vindecare, căruia Elvira Deatcu îi conferă o graţie nobilă, personală. Spaţiu de trecere al fantomelor dintr-o dimensiune în alta şi / sau ramă uriaşă a instantaneului fotografic, dulapul fetiş se constituie ca aide-memoire, obiectul raisonneur al piesei.
Prospeţimea lecturii regizorale se validează prin recursul la corporalizarea nuanţată a energiilor subterane. Lorant Andras, semnatarul mişcării scenice, descoperă modalităţi expresive de receptare şi redare a conflictelor interioare. Gestualitatea este folosită ca limbaj de sine stătător, purtător de metaforă conţinută. O creaţie în acest sens reuşeşte Antoaneta Zaharia în ciclotimica Duniaşa, deşirată de stările excesiv contradictorii. La antipod, imperturbabilul Pavel Bartoş asamblează mitocănia lui Iaşa din atitudini furate, imitate, printr-o extraordinară economie de gesturi. Horvath Karoly compune pentru Livada de vişini o muzică de o tristeţe vibrantă. Intervenţiile sonore sunt ecouri intraductibile prin cuvânt ale suferinţei instalate în tainiţele subconştientului, la care unii, Lopahin de pildă, nu au acces. Incapacitatea sa stă sub semnul unui handicap emoţional, condiţie obligatorie în lumea business-ului pe care Lopahin o reprezintă. Bonomia lui Liviu Timuş, inocenta lui dorinţă de civilizare prin acumulare financiară şi preţul greu al singurătăţii plătit la final descoperă latura vulnerabilă a ţărănuşului cu mintea colosală.
Simultan ancorat în prezent şi istorie, fără să trădeze intenţiile textului, dar lecturându-l contemporan, Sorin Militaru sparge tiparele cehoviene (sufletul slav şi manierismul care decurge) respectând în acelaşi timp mecanismul universal al memoriei afective. Livada este madeleina oricărei pierderi personale, rămasă necicatrizată. Broderia transparentă, pansament însângerat al unei răni permanent deschise peste un tablou de familie, hiperbolizează senzaţia de durere.