The Man who would be King

Iată o ecranizare aproape mot-à-mot, marcată de un echilibru rezonabil între sursa literară şi filmul rezultat. În sensul că nuvela e incitantă, dar nu rupe inima târgului, nici chiar în contextul celorlalte produse de gen ale lui Kypling. Nu are strania delicateţe a Băiatului din desiş, nici hazul devastator al Satului care-a hotărât prin vot că Pământul e turtit. Are, totuşi, patetismul situaţiilor limită, altfel colorat şi pitoresc.

Doi aventurieri un pic escroci, care bântuiau India colonială, îşi propun să ia jackpotul într-un ţinut cumva imaginar, denumit, plauzibil Kafiristan (localizabil vag prin munţii Aghanistan-ului, oricum pe traiectoria lui Alexandru cel Mare). Vor să se facă regi acolo, reunind, sub o mână calificată militar, o serie de triburi necorupte de civilizaţie, constituite din albi(!). Reuşita, dincolo de cele mai optimiste speranţe, îi uimeşte în primul rând pe ei înşişi (dar se adaptează iute la ea) şi se bazează pe inexplicabila cunoaştere de către ciudata populaţie a...ritualurilor şi simbolurilor masonice, utilizate, prin coincidenţă, de cavalerii de industrie pentru a-i aiuri pe băştinaşi.

Sunt luaţi drept zei. Experimentul eşuează lamentabil când cel ce-şi asumase rolul de rege calcă prudenta regulă autoacceptată ab initio (fără femei!), e dovedit de frumuseţea locală, altfel moartă de frică, a fi om, deci nu zeu, deci impostor, e tratat ca atare (răsturnat de pe o punte de funii deasupra unei prăpăstii, dacă ei se înşelau şi era chiar zeu, n-avea decât să se manifeste ca atare şi să nu moară).

Povestea e relatată jurnalistului ce narează totul, la persoana I, de către coechipierul supravieţuitor. Nu mult. Acesta sucombă, epuizat, de îndată ce termină reportajul. Farmecul pitoresc al poveştii e rotunjit de hazul numelui celor doi întreprinzători: Peachey Tagliaferro (sic) Carnehan, respectiv Daniel Dravot. În versiunea filmică, pitorescul e bine servit de actori mai mult decât potriviţi: un Michael Caine mustos şi un Sean Connery încrâncenat.

Filmul mai deplasează accentele de la găselniţa simbolurilor masonice (la preţ mai scăzut în 1975) la identitatea desenului unor medalioane numai drakku ştie unde găsite, cu dalele secrete ale unui templu beneficiind de o mitologie identitară (muntenii albi se socoteau urmaşii trupelor lui Alexandru şi i-au luat pe cei doi posesori de medalion drept stră-strănepoţii acestuia). Oricum, formulele sunt echivalabile. În plus, filmul personalizează mai nuanţat figura naratorului pe care-l identifică cu Kypling însuşi, prilej pentru un rol secundar de efect pentru Christopher Plummer. Sigur, nu e Comoara din Sierra Madre, e la mii de leghe de Misfits, dar la cine te-ai fi putut gândi dacă era să ecranizezi nuvela lui Kypling?

Se pune, atunci, întrebarea ce caută un film, la urma urmei mediocru, în selecţia propusă. Pentru cine a trecut pe lângă nuvela lui Kypling şi se întâlneşte apoi cu filmul nu-l poate ignora, pur şi simplu. E un gest de reverenţă faţă de numele nobile implicate.

Fişa tehnică :

The Man who would be King, SUA, 1975
Regia : John Huston
Cu : Christopher Plummer, Michael Caine, Sean Connery