Un cuplu de români... (2006), regizată la sfîrşitul stagiunii trecute de Cristian Theodor Popescu la secţia maghiară a Naţionalului din Tîrgu Mureş, are mult de-a face cu romanul de debut al autoarei: personajele sînt o pereche (ocazională) de declasaţi din proprie voinţă, doi tineri dezabuzaţi, cu limbaj deşănţat (versiunea în română a supratitrării îi aparţine Sabrei Daici), plin de referinţe la cultura pop, care fac autostopul şi apelează la bunele sentimente ale necunoscuţilor pozînd în "defavorizaţi ai soartei" români. Despre pretextul românismului, Cristian Theodor Popescu spune, într-un interviu din România Liberă: "(Spectacolul) e construit pe o joacă de-a românii a unor tineri răsfăţaţi care nu ştiu de fapt nimic despre România, dar care pun în circulaţie toate clişeele. E limpede că ei habar nu au despre ce vorbesc". Un tip de umor est-european, ar spune unii, în care românii devin ciuca bătăilor (metaforic) pentru polonezi.
Pe ea o cheamă Gina (de la "regina", spune), pe el - Parha (aparent, în poloneză, acest parcha trimite la rîie şi era un termen profund peiorativ de desemnare a evreilor). Foarte repede devine evident că ambii sînt sub efectul drogurilor, iar amintirile legate de evenimentele din noaptea precedentă le sînt serios bruiate. Practic, "răpesc" o maşină cu tot cu proprietarul ei, care nu poate convinge pe nimeni că e victima unui act de terorism, cu o Gina pozînd în femeie gravidă şi prezentat drept un tată senil care nu-şi mai recunoaşte propriile odrasle. În rolul banalului, conformistului, blîndului şofer deturnat, Csaba László e înduişător de timorat, îngrozitor de uman, marcat, la început, de o adîncă neînţelegere a ceea ce se întîmplă (şi cum se poate întîmpla aşa ceva), pătrunzîndu-se apoi, doar puţin, dar destul, de efectul hipnotizant à la Bonnie & Clyde generat de cei doi. În rolul Ginei, Dorottya Nagy e lascivă, o mincinoasă irezistibilă, iar în Parha, Botond Benedek dă fiori de intratabilă amoralitate.
Un cuplu de români... un road-trip prin Polonia care durează, ca-ntr-o autentică tragedie, o zi şi o noapte (şi se încheie în sînge şi moarte; sau nu chiar). Identitatea adevărată a Ginei şi cea a lui Parha sînt la fel de obscure precum realitatea văzută în sevraj - Şi-a lăsat ea cu adevărat copilul acasă şi vrea să se întoarcă la el? E el cu adevărat un actor de televiziune a cărui viaţă depinde de prezenţa pe platou a doua zi de dimineaţă? Sau e doar încă o versiune de teatru pentru uzul străinilor a schemei producătoare de milă cu românii grăitori de poloneză? Cert e că, în căutarea ajutorului, situaţia le scapă de sub control: ei înşişi retrăiesc disperarea celui pe care-l răpiseră: imposibilitatea de a găsi ajutor, reţeaua de minciuni ce li se pun la dispoziţie drept scuză în locul milei indisponibile. E o transformare radicală în trăirea Ginei şi a lui Parha - dar nu destul. Existenţa lor, jocurile lor crude au fost făcute posibile de un mecanism adînc dereglat în straturile profunde ale societăţii, o desensibilizare faţă de celălalt ce-şi arată colţii de sub covorul firav de civilitate de inspiraţie occidentală. Sfîrşesc ca nişte cobai - sau ca nişte exemplare de şobolani modificaţi genetic. Ar putea fi apocaliptic, dacă n-ar fi atît de sarcastic-banal.
Decorul spectacolului e extrem de simplu, şi include rîndul de scaune, pe toate cele patru laturi ale scenei-studio, destinate publicului, ca şi proiecţia, pe aceleaşi patru laturi, a supratitrăii. Ca de obicei, scenografa Judit Dobre-Kóthay reuşeşte să dea aproape minimalist corporalitate spaţiului şi personalitate costumelor. Muzica lui Vlaicu Golcea e tulburată şi tulburătoare, aproape de anxietate în unele momente, iar în ce priveşte atmosfera - de anticameră a unui iad personal, fără scăpare şi unde mila nu e permisă -, puţine montări reuşesc s-o controleze cu atîta delicateţe şi lipsă de artificial.
Un cuplu de români săraci, vorbitori de polonă nu e un spectacol confortabil, limbajul în sine, deşănţarea cinică, lipsa de perspectivă morală îl fac greu digerabil pentru persoanele sensibile - iar faptul că ţinta stereotipizării culturale transnaţionale sînt românii îi afectează şi pe actorii maghiari, şi publicul de limbă română. De departe, însă, momentul cel mai halucinant, adevărata transă în care eşti aruncat dintr-odată e finalul - cu 12 căluşari intrînd în semiîntuneric şi făcînd să se zguduie scena, un adevărat trip pentru oameni (foarte) treji. "Asta era şi ideea", spune Cristi Popescu. "Să-i tulburăm pe toţi."Începînd din această stagiune, Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş are o nouă conducere, una în sfîrşit neinterimară - generată de faptul că Attila Gáspárik, rector al Universităţii de Arte de la Mureş, a cîştigat concursul pentru postul de director general. Să sperăm că va fi de bun augur.
Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, compania "Tompa Miklós"
Un cuplu de români săraci, vorbitori de polonă de Dorota Maslowska
Regia: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Judit Dobre-Kóthay
Muzica: Vlaicu Golcea
Cu: Dorottya Nagy, Orsolya Moldovan, Botond Benedek, Csaba László, Csaba Tollas