Apriori, orice remake e inutil. Cred cu tărie că există anumite filme pe care e de-a dreptul imposibil (şi imoral) să le refaci - Citizen Kane, Sunset Blvd., Peeping Tom... Cu The Manchurian Candidate, etern subestimatul Jonathan Demme vrea să mă contrazică. Surprinzător şi înfricoşător totodată, reuşeşte.
Vrem, nu vrem, remake-urile există şi vor exista în continuare. A nu se înţelege însă că toate sunt calamităţi de anvergura Psycho - varianta Gus van Sant: în 1977, William Friedkin a reuşit o variaţiune extraordinară (Sorcerer) pe tema Salariului groazei, de exemplu. După o altă tentativă în materie (semi-reuşitul The Truth about Charlie, adică Charade revisited), americanul Demme, cunoscut publicului larg (din păcate) doar datorită succeselor - meritate - Philadelphia şi The silence of the lambs, dar ale cărui opere esenţiale (Last Embrace, Stop Making Sense, Melvin şi Howard) ar merita re-evaluate ieri, dă dovadă de curaj şi inteligenţă aducând la zi romanul clasic al lui Richard Condon, ecranizat impecabil în 1962 de regretaţii George Axelrod şi John Frankenheimer.
De ce curaj? Pentru că originalul (retras la un an de la premieră din pricina asasinării lui JFK şi relansat abia în 1988) este o piatră de temelie a cinematografului american modern. De ce inteligenţă? Pentru că, deşi proiectul de remake există vag din anii '90 (i-a fost oferit la un moment dat lui Brian de Palma - a bon entendeur...) acum era cel mai bun moment. Infinit mai coroziv decât atât de aclamatul Fahrenheit 9/11, filmul lui Demme (al cărui "profesor", Roger Corman, apare fugitiv) creionează portretul unei Americi semi-apocaliptice, guvernată (la propriu) de corporaţii; naraţiunea fragmentată şi sound-design-ul nervos amplifică paranoia perpetuă a personajelor principale, de la jocul de cărţi din debut şi până la senzaţionalul act 3, nerecomandat cardiacilor.
Strălucită distribuţia - Denzel Washington, Liev Schreiber (mai ales) şi Meryl Streep în rolurile jucate altădată de Sinatra, Laurence Harvey şi Angela Lansbury; dureros de subversivă replica finală şi extrem de interesantă interpretarea literală a titlului - nu vă grăbiţi să deplângeţi lipsa sinuciderii din original ci priviţi mai atent la dansul macabru...
Când am ieşit din sală îmi tremurau genunchii.