Povestea rămâne, în mare, cea cunoscută. Un grup de tineri ce ar fi trebuit să moară, reuşeşte să se salveze după ce unul dintre ei are o viziune cu evenimentul ce urma să se întâmple, doar pentru ca moartea să continue să îi urmărească pe aceştia la fiecare pas, orchestrându-le finalurile în moduri cât mai sângeroase (aspect ce s-a banalizat) şi cât mai surprinzătoare (parte la care ajută 3D-ul). Scena cea mai bună, prăbuşirea unui pod, se produce însă înainte de începerea acestei vânători, ceea ce face ca tot ceea ce urmează să aibă rezultate mai slabe. Dar chiar şi cu interpretările greşite ale actorilor, ce în unele cazuri pot ajuta spectatorul să se simtă bine când aceştia îşi fac ieşirea, Final Destination 5 reuşeşte să rămână vizionabil, datorită anumitor artificii.
Multe ţin de faptul că autorii sunt foarte capabili în a se folosi de aşteptările generale faţă de film. Ei îţi arată chestii periculoase, fără ca totuşi să le folosească, lungesc într-atât momentele cheie, încât totul se încheie într-un mod neaşteptat sau, dimpotrivă, scurtează aceleaşi momente, reducându-le la câteva secunde. Altele ţin de câteva inspiraţii scenaristice, printre ele relaţia conflictuală dintre un tânăr absolvent, ajuns şef peste un departament şi un muncitor fără studii, care are sprijinul sindicatului sau întorsătura, ce pentru câteva momente sună interesant, prin care personajele sunt informate că pot păcăli moartea, omorând pe altcineva. Apariţia lui Tony Todd (fără să spunem de 5 ori Candyman) în rolul Morţii lasă şi ea o impresie bună. Deşi toate acestea rămân la stadiul de prezentări, ele dau filmului puţina continuitate necesară unei vizionări mulţumitoare.