Un film, în decembrie... - Sindromul Timişoara - Manipularea

Sindromul Timişoara - Manipularea este unul dintre filmele despre care cineva pare să fi hotărît că nu merită luat în seamă. Pentru că - nu-i aşa? - trecutul nu i-ar mai interesa pe români, preocupaţi mai mult de problemele supravieţuirii decît de rememorarea istoriei. O teză potrivit căreia ar trebui să ne transformăm, după cum scria cu secole în urmă Grigore Ureche, în "hiare şi dobitoace mute şi fără minte"...

Auzi mereu această prejudecată şi nici nu te mai miri cînd adunările comemorative de la Timişoara se transformă pe nesimţite în simple formalităţi, iar victimele represiunii spun de la un an la altul aceeaşi litanie, reprodusă în cîte un telejurnal. Străinătatea s-a obişnuit şi ea să claseze revoluţia timişoreană drept una trucată, mitomană, din moment ce presa vorbise, întîi şi întîi, de 60.000 de morţi. Că n-au fost pînă la urmă "decît" 1.103 aproape nu mai interesează pe nimeni, din moment ce "minciuna mare cît secolul" s-a produs, iar asupra românilor s-a întins bănuiala manipulării cu bună ştiinţă.

Şi totuşi, Timişoara zilelor de 15-21 decembrie 1989 a existat, iar filmul lui Mihai Creangă (scenarist) şi Marius Theodor Barna (regizor şi, bănuiesc, coscenarist în ultimă instanţă), realizat în coproducţie cu mai mulţi parteneri francezi, vine ca o dovadă eclatantă, realizată cu pregnanţă artistică. Faptul că lumea de la noi preferă telejurnalele unei premiere de gală nu justifică răceala şi lipsa totală de entuziasm cu care a fost programată premiera de vineri din Bucureşti. Nici anumite cronichete răutăcioase, menite să dea realizatorilor complexe şi să-i convingă că au lucrat în zadar.

Adevărul este că filmul a avut ghinion: început cu ani în urmă, a schimbat regizorul, actorii principali, producătorii şi a rămas de cîteva ori în pană financiară. Încheierea lui, după cîteva rescrieri de scenariu şi refilmări de secvenţă, a fost ea însăşi o probă de sînge rece şi virtuozitate pentru care autorii trebuie felicitaţi. Dacă nu s-ar fi ştiut toate aceste peripeţii, filmul ar fi fost oricum unul onorabil. Ştiindu-se toate acestea, devine unul eroic, pentru că readuce în atenţia spectatorilor epopeea romantică şi tragică a Timişoarei din urmă cu cincisprezece ani, acoperită între timp de uitare şi desconsiderare.

Nici că se putea un pretext mai ingenios de a evalua ce a fost în realitate revoluţia timişoreană şi ce s-a ales pînă la urmă de idealurile şi protagoniştii ei: o ziaristă pariziană vine după zece ani (iniţial, termenul din scenariu fusese, evident, mai scurt) pentru a reconstitui împrejurările în care a murit colegul şi iubitul ei, în mijocul demonstranţilor pentru libertate. Are la îndemînă doar jurnalul scris de translatoarea acestuia şi caută martori. În zece ani, aceştia au luat înfăţişarea pe care o luase ţara. Personajul cel mai influent al oraşului este securistul cu două feţe care pe de o parte ucidea, ca să creeze panică, iar pe de altă parte se amesteca în rîndul revoluţionarilor, mimînd democraţia. Opulenţa, cinismul şi venalitatea acestuia reproduc archetipal portretul profitorilor care au ucis revoluţia morală şi au înlocuit-o cu o contrarevoluţie a jafului şi ipocriziei.

Alţi martori, chiar cînd sunt personaje oneste sau mai puţin oneste, dar cuprinse de remuşcări, joacă acum roluri sociale mărunte, depinzînd de reţelele potentatului. Culmea ironiei este că numele ziaristului francez este dat unei străzi pe care locuia torţionarul său. Cît o priveşte pe Sebastiana, translatoarea care joacă în film rolul de naratoare la timpul prezent a trecutului, ea este internată astăzi, simbolic, într-un azil psihiatric, aşa cum idealurile curate ale revoluţiei sunt considerate mofturi anormale, "angelice" de cei ce au pus mîna pe putere sub steagurile decupate din decembrie 1989.

Nu mi-am propus să fac cronică propriu-zisă a acestei "docu-drame", remarcabilă prin pregnanţa atmosferei, veridicitatea personajelor, ardenţa dialogurilor, ci numai să spun că, după atîţia ani în care n-am mai scris despre film, mi s-a făcut dor de romantismul de bună calitate, aproape dispărut din vederile producătorilor.

În acest moment, cînd adevărurile istorice sunt contrafăcute sub ochii noştri, iar implicarea în filmul de artă este aproape o aventură, cred că avem datoria să salutăm investiţia de curaj, de altruism şi, da, de utopie a realizatorilor.