Cei doi protagonişti, Elling (Per Christian Ellefsen) şi Kjell Bjarne (Sven Nordin) sunt perspective ale noastre, degradate de traume timpurii, dar care refuză să se predea stării morbide. Odată văzută lumina oraşului de la fereastra apartamentului în care, ambii, sunt "plantaţi" de serviciile sociale, se nasc ca persoane şi învaţă, încet, încet, individuarea.
Maternitatea şi laptele sunt extrem de periculoase... folosite în exces după o anumită vîrstă. Lui Elling, o mamă-capcană i-a tăiat aripile, uşurinţa de a se exprima şi nevoia de a fi unic. A nu ieşi din casă - cu zecile de ani - creează imposibilitate de mişcare, ameţeală şi anxietate, precum avea singur să declare. Suntem martorii primilor paşi pe care o persoană cu un nivel de dependenţă maternă colosal îi face spre separare.
Este fabulos de bine scris romanul (Ingvar Ambjørnsen) şi incredibil de bine regizat acest film (Petter Næss). Ar fi interesant de comentat ca studiu de caz... Peste tot văd sens, corelaţii şi frumuseţe a vieţii. Spuneam că cei doi sunt în oglindă, faţete ale aceleiaşi monezi: complexul matern, trăit diametral opus. Dacă ai această perspectivă asupra filmului, totul se leagă şi decurge lin: Elling e perfecţionist, nu caută nici o femeie pentru că mama sa a fost unicul model, imposibil de replicat, Kjell Bjarne caută orice femeie pentru că mama lui nu l-a iubit niciodată, a fost o beţivă şi iar el a avut mulţi taţi. Elling are interese elevate, doreşte să debuteze ca poet, Kjell Bjarne este "un maimuţoi interesat doar de mîncare şi de femei". Ambii au stări de regresie infantilă, dar Elling se retrage şi se pedepseşte în singurătate, Kjell Bjarne are nevoie să se dea cu capul de pereţi doar în prezenţa unui public.
Ambii sunt dependenţi de celălalt, dar diferit: Elling e dependent de prezenţa şi protecţia fizică a prietenului său, iar Kjell Bjarne de cuvintele şi experienţele povestite, fie ele şi fantasmatice, ale lui Elling. Kjell Bjarne este un individ masiv care funcţionează şi răspunde primar vieţii, reuşind cu brio să manifeste afecte cu o naturaleţe spontană: grijă, dragoste, dăruire, generozitate şi să devină şi tată, chiar dacă pentru un copil adoptiv. Elling, pe de altă parte, o arătare pipernicită şi ascuţită, un soi de Chiwawa zgomotos cînd îi intri în spaţiul personal, speră să îi rezolve alţii problemele pentru a-şi continua hibernarea în matca (maternă) din care nu va reuşi să iasă cu totul, poate niciodată.
Este impresionantă scena Crăciunului în care fiecare reuşeşte să fie celălalt, să se transpună în viaţa celuilalt şi să intuiască ce i-ar aduce bucurie alter-ului şi nu sieşi, precum şi scena bucuriei nestăpînite pe care o simt atunci cînd sunt "lăsaţi la munte" de către părintele lor surogat, asistentul social, Frank Åsli (Jørgen Langhelle).
Aş putea să susţin o prelegere despre Elling şi despre ce posibilităţi de transformare propune această peliculă privitorului. Acest aspect mi se pare esenţa unui act artistic: să fie atît de bun încît să îşi continue lucrarea şi dincolo de finalul său obiectiv. Ştiu pe cineva care s-a luat instinctiv în braţe, pe altcineva care a început să înveţe norvegiana şi pe altcineva care a stat o vreme departe de lume, după Elling, re-evaluîndu-şi priorităţile. Mie mi-au curs cîteva lacrimi de bucurie la un moment dat, iar, la final, am ştiut că voi scrie.
Viaţa nu te lasă să te blochezi. Sub o formă sau alta vine peste tine ca un şuvoi şi te ia pe sus. Şi ai, peste noapte, idei, devii poet, mecanic, bolnav psihic aproape reabilitat, devii părinte, devii salvator sau erou, fără să-ţi fi propus. Aş vrea să subliniez cuvîntul devii. Şi să las imaginaţia să lucreze.