Ei cutremură o barcă - Au voleur

După dificilul film al lui Alex Iordăchescu, SF-ul straniu L'enfance d'Icare, iată încă o peliculă, Au voleur, cu fiul lui Depardieu, Guillaume, într-un rol mai puţin tragic. Regizoarea îi oferă un rol interesant, foarte aproape de viaţa sa reală la un moment dat. Şi tânărul actor, aflat aici la ultimul rol, mort în octombrie 2008, când tocmai terminase filmările, cu chipul său slab şi tras la faţă, cu proteza târâtă pe piciorul amputat în accidentul de motocicletă, impune respect. Minunat în fiecare cadru, jucând concentrat, cu plăcere şi bucurie, nejenându-se să se dezbrace şi să ne ofere trupul rănit şi vulnerabil.
 
Un groaznic accident de maşină o striveşte pe Isabelle (Florence Loiret ea însăşi ca o ciută), iar primul venit la locul faptei este Bruno, un hoţ mărunt. O întâlnire nefericită, o clipă de intersectare ca oricare alta. Aşa au crezut şi cei doi şi aproape că astfel înclini să o faci şi tu ca spectator. Însă ulterior cei doi se reîntâlnesc într-un bar şi pasiunea îi uneşte. Dar el este urmărit de poliţie...

Filmul te ia mereu pe nepregătite. Începe într-un fel, ca un film realist, virează mai târziu înspre o direcţie la care nu ai cum să te aştepţi şi se termină brusc. Un road-movie francez cu aer à l'americaine (foarte plăcute cântece în engleză), dar cu un aer de mix Nouvelle Vague cu film independent.

Nu foarte unitar, filmul, chiar şi cu o mică fractură neaşteptată şi stranie, are o frumuseţe aparte. Imaginea foarte reuşită şi muzica plăcută transformă povestea delicventului urmărit într-o romantică variantă la Bonnie şi Clyde.

Însă, dincolo de prietenii "de breaslă", de mici detalii ale lumii interlope, de cursa-urmărire tipică filmului poliţist, ca în A bout de souffle, filmul rezistă şi place pentru că la mijloc are o parte de ieşire din ritm şi din lume, o splendidă evadare, eliberare şi trăire a libertăţii personale în natură. Povestea de dragoste, tatonările între cei doi, frumoase şi plastice, romantice, sunt din alt film. Ei doi cu barca pe lac sau în pădure, lumina, frunzişul acela mustos şi verde, o căprioară în crâng. Ca şi cum Bonnie şi Clyde nu ar fi mers la hotel, ci s-ar fi dus la un picnic şi un foc de tabără. Şi tot momentul acesta, cu Guillaume râzând fericit, personaj şi actor deopotrivă, în cadre solare, luminoase şi calde, cu gesturi de pace şi tandreţe, pune frână brusc cursei lor hăituite, un mic moment de respiro, el în sine un moment poetic. Şi timpul petrecut în linişte, îi ajută să se refacă. Regizoarea pune delicate accente de început de lume, de parcă sunt ei şi doar ei pe lume, în sălbăticie. O redeşteptare primitivă la viaţă foarte, foarte frumoasă.

Iar evadarea face viaţa mai valoroasă, cu atât mai mult cu cât e de scurtă durată. Guillaume, ce pierdere, ce risipire. Deja ne este dor...